Am citit cu mare interes articolul lui Paolo Rebaudengo pe FIRSTonline privind salariul minim. Autorul a fost un protagonist al relațiilor industriale, conducând de mulți ani acel sector la Fiat. În acest rol a reușit trecerea la noul contract de companie și ieșirea din Confindustria. Nu întâmplător - cu un ton politicos de polemică retrospectivă - Rebaudengo a ținut să reamintească acele evenimente, menționând că, la unsprezece ani de la ieșirea grupului Fiat din Confindustria, poziția subiecților contractuali (confederațiile sindicale și Confindustria) rămâne încă, cu ocazia ratificării acordului interconfederal din septembrie 2011, și-au pretins rolul „exclusiv” în antiteză cu legea nr.148 din 2011 care introdusese articolul 8 care recunoştea eficacitatea negocierii aprobate de muncitori.
Regula a fost concepută de ministrul Muncii de atunci, Maurizio Sacconi, care, în cadrul inițiativelor care au dus la controversatul acord din uzina Pomigliano d'Arco (nesemnată de Fiom), apoi extins la alte fabrici, a intervenit drastic. în dezbaterea în desfășurare în vederea promovării negocierii de nivel al doilea (firme sau teritoriale) și a spațiilor de competență.
În timp ce partenerii sociali au convenit asupra faptului că aceste spații vor fi indicate expres prin contractul național de negociere (CCNL), Sacconi cu art. 8 a extins această facultate, cu condiția ca contractele colective corporative sau teritoriale (proximitatea este termenul tehnic) – cu condiția ca acestea să fie semnate de majoritatea organizațiilor sindicale cele mai reprezentative sau de reprezentanții acestora în societate – ar putea deroga de la prevederi contractuale sau chiar legislative, cu singurele excluderi ale celor Constituționale sau Comunitare. Astfel, de asemenea, a fost asigurat și acordul de la Pomigliano (aprobat de majoritatea lucrătorilor printr-un referendum la o dată anterioară intrării în vigoare a acordului sindical și, prin urmare, exclus din efectele acestuia).
Poziția sindicatelor a fost împărtășită de Confindustria, care a semnat un protocol cu CGIL, CISL și UIL în care s-a angajat să nu aplice, prin acorduri la nivel descentralizat, acea prevedere cu caracter derogatoriu de la contractele și prevederile legale naționale. Aceasta a determinat ieșirea lui Fiat din asociația viale dell'Astronomia. Îmi amintesc că un jurnalist american m-a întrebat ce însemna acel divorț: i-am răspuns că ar putea fi comparat cu ieșirea Californiei din Uniune. Însă articolul 8 a continuat să poarte blestemul lui Montezuma al CGIL, cu excepția cazului în care să fie aplicat – dacă era necesar – pe furiș, poate fără a menționa legea.
Linia de politică industrială urmată de Sergio Marchionne nu ar fi fost posibilă fără acea transformare radicală a schemelor contractuale care a determinat apoi Fiat/Fca să părăsească Confindustria și să aibă negociere colectivă autonomă, în afara contractului național pentru metalurgiști, realizându-se astfel dublu obiectiv. a unui aranjament - împreună - de proximitate, în fabrici, și uniform la nivel național.
Ar fi putut conducerea Fiat-Fca să facă mai mult în inovarea relațiilor industriale? Da, desigur. Marchionne era însă interesată de amenajarea structurii de negociere în fabricile italiene ale unui grup din ce în ce mai multinațional. Limita descoperirii lui Sergio Marchionne a fost chiar aici: să ne gândim la noi relații industriale în grup într-o viziune globală, inclusiv la fabricile situate de noi, și să nu schimbăm „sistemul italian” în ansamblu. Știm cu toții că alte complexe importante de producție au urmat exemplul FCA în ceea ce privește negocierea.
Un fel de embargo mediatic este în vigoare asupra acestor experiențe: aceeași care a aplicat fabricilor FCA după succesele restructurării. O personalitate precum Marchionne (mulțumită unui colaborator precum Paolo Rebaudengo) ar fi putut să promoveze o altă structură de negociere colectivă, extinzând modelul cu care adusese din nou plantele italiene pe scuturi. Dar poate a avut alte gânduri, a urmat alte priorități, a trebuit să realizeze alte obiective, într-un context global lovit de o transformare mare, accelerată și imprevizibilă.
Salariul minim reduce negocierile colective în favoarea celei descentralizate
Acestea fiind spuse, Rebaudengo prezintă, pe FIRSTonline, o propunere articulată și durabilă pentru cuantificarea salariului minim care, scrie în articol, poate fi ușor de definit prin referință valorile plătite de fondul de concediere (maximum 1222,51 pe lună), ceea ce ar duce la o valoare orară de putin peste 7 euro pe ora, o sumă care nu ar compromite „abilitățile de negociere” ale sindicatului și ale organizațiilor de afaceri pentru a defini valori contractuale superioare legate de performanță.
Însă punctul culminant al raționamentului autorului este altul, de care sindicatele ar face bine să-l ia în seamă, în deriva disperată care le duce să alerge după orice tip de protecție – fie ea legală sau contractuală – fără a lua în considerare funcția. instituţiile relaţiilor industriale sunt chemate să se confrunte, indiferent de forma lor, după o logică care nu poate fi o banală însumare sau un fel de matrioşcă care încorporează legea şi contractul în exercitarea aceluiaşi rol. S-ar putea spune că principiul „ne bis in idem” va ajunge să fie valabil chiar și în relația dintre salariul minim și contract.
Nu intenționez să inserez în mod arbitrar în textul lui Rebaudengo considerații pe care fostul executiv Fiat nu le dezvoltă într-un mod clar și complet. Dar când se localizează în salariul minim un instrument care poate servi reformei negocierii Rebaudengo nu poate să nu recunoască începutul unui proces care va duce la o reducere a negocierilor colective naționale în favoarea celui descentralizat. În primul rând, datorită efectelor juridice pe care le-ar determina introducerea unui salariu minim legal, eliberând contractul național de rolul care îi este atribuit de jurisprudența consolidată.
Contractul național – susține Rebaudengo – nu ar trebui să mai satisfacă art. 36 din Constituție: the lucrătorul are dreptul la o remunerație proporțională cu cantitatea și calitatea muncii sale și în orice caz suficient pentru a asigura o existență liberă și demnă pentru sine și pentru familia sa. Dacă a doua parte a articolului este satisfăcută de salariul minim ca și de valoarea disponibilizărilor (nimeni nu a pus niciodată la îndoială constituționalitatea unor astfel de sume), prima parte a remunerație proporțională cu cantitatea și calitatea muncii sale trebuie să fie satisfăcut de negocieri colective la nivel național sau de companie sau individual.
°°°°Autorul a fost secretarul confederal al CGIL și secretarul național al Fiom
