Niciodată ca de data asta, cu următoareleși alegerile europene din 8 și 9 iunie, Uniunea Europeană își riscă supraviețuirea politică și chiar viitorul ei. Luptând cu doi războaiele din Ucraina și Orientul Mijlociu iar odată cu ambițiile hegemonice ale puterilor regionale (China, Rusia, Iran) instituțiile de la Bruxelles sunt din ce în ce mai chemate să joace un rol politic de conducere în ordinea mondială. Dar aceste noi provocări necesită o Uniune extinsă pentru a include Balcanii și Ucraina noi tratate de reformă comparativ cu Lisabona, o autonomie strategică pe Difesa ca un adevărat pilon european al NATO și investiții mai mari de resurse proprii care finanțează tranziția ecologică și reducerea datoriilor.
Aceasta, pe scurt, este ideea Piervirgilio Dastoli, secretar istoric al lui Altiero Spinelli și în prezent președinte al Mișcării Europene.
Dastoli, în cea mai recentă carte scrisă cu Emma Bonino „Pentru ce este Europa” retragi luminile și umbrele europenismului italian. Putem spune că actualul guvern compensează marea sa neîncredere față de instituțiile europene cu un exces de atlantism și apropiere de Statele Unite?
„Desigur, acesta este unul dintre aspectele actualei poziții a Guvernului față de Europa. În trecut, a existat o fază lungă în politica națională în care ancorarea la Bruxelles era considerată o prioritate aproape indispensabilă. Dar de cel puțin douăzeci de ani nu mai este cazul. Istoria este, de asemenea, rescrisă, făcând din Berlusconi un exemplu de mare pro-european când, după cum se știe, ministrul său de externe, Renato Ruggiero, și-a dat demisia în 2002 din cauza dezacordurilor privind politicile europene. Acum va trebui măsurată contribuția Italiei la instituțiile europene, după cum a explicat însuși președintele Republicii Sergio Mattarella în urmă cu câteva zile în Slovenia, despre extinderea către țările balcanice, despre o reformă a Tratatului de la Lisabona adaptată la noi provocări și o politică evlavioasă investiții cu resurse proprii și fără creșterea datoriilor individuale ale țărilor capabile să finanțeze toate reformele de mediu și economice pe care Europa intenționează să le realizeze”.
Ce s-a întâmplat în ultima ședință plenară a Parlamentului European cu parlamentarii italieni care s-au abținut sau au votat împotriva reformei Pactului de Stabilitate este doar a enesesa impresie proastă a Italiei sau simptomul modului în care această campanie electorală pentru european?
„Cele două lucruri sunt conectate. Ieșim masacrați ca o țară care exprimă comisarul pentru afaceri economice și al cărei guvern aprobă un text pe care parlamentarii săi nu îl votează apoi la Strasbourg. Abținerea majorității este de neînțeles, este un act de incertitudine care nu este înțeles și, dacă este ceva, evidențiază o deconectare între Guvern și forțele politice. Dar, pe de altă parte, opoziția ar fi trebuit să-și exprime și o opinie asupra textului și nu doar să voteze împotriva guvernului italian. Textul, așa cum a spus Gentiloni, ar putea fi îmbunătățit, dar vechile reguli de la Maastricht erau cu siguranță mult mai împovărătoare, în special pentru țările cu datorii mari precum Italia. Dar, până la urmă, Parlamentul European are și o anumită responsabilitate, deoarece a supus la vot un text în ultima sa sesiune plenară fără o clauză de revizuire care să permită noilor instituții să facă îmbunătățiri.
Ce ar fi trebuit să includă această clauză? Nu au fost suficiente noile prevederi? Față de ceea ce era stabilit prin vechiul Pact, rigoarea este atenuată și guvernelor li se va permite să se abată de la traiectoria de cheltuieli nete de 0,3% din PIB anual și 0,6% din PIB în perioada de monitorizare”.
„Rigoarea este atenuată, cu siguranță. Dar ar putea fi stabilite reguli pentru a întreprinde o cale de reforme cu resursele proprii ale Uniunii. Reguli rigide nu pot fi impuse politicilor bugetare (precum și reglementărilor de mediu) fără a explica cum și unde să se găsească resursele pentru acele investiții necesare atingerii obiectivelor stabilite fără a împovăra datoria țărilor individuale. Și acesta este, printre altele, motivul eșecului Consiliului European din 17 și 18 aprilie. Un pachet de resurse în bugetul comunității pentru aceste investiții ar fi singura modalitate de a face rigoarea acceptabilă. Și asta își propune și Mario Draghi”.
Un lucru este sigur. Alegerile europene din Italia se transformă într-un fel de stabilire internă a scorurilor între partidele majoritare. Temele europene par să fie aproape absente. Chiar asa este?
„Așa-numitele candidaturi „bufniță” sunt cel mai evident exemplu al acestei anomalii italiene. Tajani, Meloni, Schelin sunt candidați de la oameni despre care știm deja că nu vor merge la Strasbourg. O anomalie exclusiv italiană, care este și rezultatul sistemului nostru de preferințe. Bineînțeles, în 2019 a fost cazul lui Josep Borrell, pe atunci ministru de externe spaniol care a candidat și apoi a renunțat, dar doar pentru că avea deja în buzunar rolul de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă și de Apărare Europeană a UE”.
