În final, Curtea Constituțională, așa cum era de așteptat, a statuat că art. 19 din Statutul Muncitorilor, atât de tenac apărat în trecut tocmai de Fiom împotriva lui Cobas, este neconstituțional. După 50 de ani de serviciu onorabil, Curtea a lichidat principiul care stă la baza sistemului de relații industriale în țările democratice și economiile de piață. Principiul, adică reprezentarea depinde de acordurile liber semnate între părți și că, în absența acordurilor, reprezentarea nu are niciun motiv să existe. Cu alte cuvinte: compania nu este o adunare aleasă în care toată lumea are dreptul de acces dacă este aleasă. Este un organism social în care relația dintre diferitele componente, precum și prin legi, este reglementată prin stipularea unor acorduri cu caracter privat între părți. Aceste acorduri nu pot intra în conflict cu legile muncii care sunt de competența Parlamentului și care în orice caz trebuie respectate, indiferent dacă sindicatul este prezent sau nu în companie, și nici nu pot prejudicia drepturi inalienabile. Ele privesc in schimb componentele corporative ale salariului (care sunt oboseala, profesionalismul, productivitatea si responsabilitatea) si privesc pregatire, clasificari, program de lucru, ritmuri, bunastare corporativa si investitii. Reprezentarea corporativă se referă la acestea acordurilor și vizează respectarea acestora. Nu există un drept „abstract” la reprezentare. Pe de altă parte, există dreptul la negociere între companii care, din păcate, în Italia este mortificat de Uniune mai mult decât de antreprenori.
Acest drept există în toate țările democratice și poate fi exercitat în diverse moduri: într-o logică individualistă, sindicalistă și corporativă așa cum se întâmplă adesea în America sau într-o logică a co-managementului, a unei asumări comune a responsabilităților, adică a respectului. la viitorul companiei, ca în Germania. Ceea ce nu se poate face este ceea ce și-ar dori să facă Curtea Constituțională și Fiom și, adică reprezentare separată de negocierea companiei și, mai ales, de respectarea acordurilor care au fost liber aprobate de majoritatea lucrătorilor. Dacă s-ar face această separare, companiile ar deveni incontrolabile: Marchionne are perfectă dreptate în privința asta.
Decizia Curții nu rezolvă problema, ci creează un gol pe care Politica va trebui să încerce să-l umple. Are însă meritul de a fi expus ambiguitatea cu care, în Constituția noastră, este abordată problema întreprinderii. Ce este Compania pentru Constituenți? Este un tip privat de organizare socială a cărei libertate trebuie în primul rând garantată, așa cum au dorit liberalii, sau este o instituție economică, căreia trebuie să i se încredințeze și scopuri extra-economice de tip social, așa cum au dorit planificatorii? Compromisul găsit între aceste două viziuni opuse nu a fost deosebit de fericit, în cel mai bun caz a fost ambiguu și astăzi nu mai rezistă, la fel de mult din legislația privind dreptul muncii, reprezentare și contracte pe care o derivă. Este timpul să ne schimbăm și să începem o reînnoire profundă în fiecare dintre aceste direcții.
O modalitate bună de a începe ar fi restabilirea unei concepții corecte despre companie. Compania, trebuie amintită celor care alimentează ura socială față de ea, este, în realitate, una dintre cele mai importante cuceriri istorice ale umanității. Nu este o instituție precum Municipalitatea și Parlamentul. Treaba lui nu este să-i facă pe oameni fericiți, să îndrepte greșelile sau să vindece contradicțiile sociale. Sarcina sa este de a combina factorii de producție (muncă, capital și tehnologie) în așa fel încât să creeze valoare adăugată, bogăție care, pe lângă remunerarea muncii și a capitalului, poate fi reinvestită pentru a crea mai multă valoare și muncă. Aceasta este funcția Companiei și responsabilitatea sa socială constă în principal în aceasta.
Sistemul de relaţii şi contracte industriale trebuie să favorizeze îndeplinirea acestei funcţii sociale a companiei, nu să o împiedice. Din acest motiv, antagonismul este greșit, pentru că acest scop nu este propus, așa cum o abordare corporativă și individualistă este insuficientă. Este nevoie de o participare conștientă, o asumare comună a responsabilității de către lucrători și antreprenori cu privire la viitorul companiei. Pe acest teren și numai pe acest teren reprezentarea este definită ca un drept pozitiv și tocmai pe acest teren ar trebui să încercăm să o reconstruim. Anularea art. 19 a fost o greșeală, dar cel puțin astăzi ne obligă să ne ocupăm de această problemă și cu cât o facem mai devreme, cu atât va fi mai bine pentru toată lumea.
