În Italia nu există nici Partidul Republican, nici Tea Parties care în SUA îl țin în frâu pe Obama pentru a-l obliga să reducă cheltuielile fără să se atingă de taxe, cu riscul de a falimenta țara. Dar comportamentul guvernului nostru nu este diferit. Ca să nu mai vorbim că impozitele vor fi majorate și, într-adevăr, în așteptarea reducerii (imposibile) a acestora, ministrul Economiei a lansat un pachet bugetar plin de intervenții fragmentate peste tot. Astfel, este foarte greu de înțeles efectele acestei manevre asupra economiei și capacitatea ei reală de a reduce permanent deficitul. Știu că spun ceva foarte nepopular în Italia în acest moment, dar cred că, în aceste condiții, ar fi fost mai corect și mai transparent să se ridice taxele. Fiscalitatea, prin natura sa, este de natură progresivă, în timp ce riscul unei mii de intervenții asupra cheltuielilor este, fără îndoială, regresiv, așa cum subliniază mulți. Și așa vor fi cei mai slabi cei care vor ajunge să plătească cel mai mult. Acest lucru va duce în cele din urmă la respingerea acestor măsuri cu riscul de a zădărnici obiectivul de reducere permanentă a deficitului public.
Să luăm doar câteva exemple. Facturile de sănătate vor crește, ceea ce va crește povara contributivă asupra bolnavilor. Se va solicita o contribuție de solidaritate pentru pensiile care depășesc 90.000 de euro pe an iar indexarea va fi blocată pentru cele care depășesc 2.380 de euro pe lună. Din punct de vedere contabil, aceste măsuri sunt marcate ca o reducere a cheltuielilor publice, dar în realitate pentru oameni sunt o creștere a impozitului sau a contribuției. Nu ar fi fost mai logic să spunem, de exemplu, că impozitele ar trebui crescute peste 90.000 de euro pe an? Dacă această cifră este considerată mare pentru un pensionar, trebuie să fie aceeași pentru un beneficiar de venit sau anuitate, care are și deducerile sale bune. Dacă s-ar fi ales majorarea impozitului direct pe toate veniturile peste această cifră (inclusiv pensiile), ar fi fost mai corectă și mai eficientă din punctul de vedere al limitării deficitului public.
Dar, se spune, o creștere a poverii fiscale are efecte depresive asupra economiei. În realitate, invers este adevărat, cel puțin imediat. Reducerea cheltuielilor publice este cea care încetinește cererea internă, mai mult decât creșterea impozitelor. Dacă se ridică impozitele pentru cei cu venituri mai mari, acestea ajung să fie plătite, cel puțin parțial, cu o taxă la economii, în timp ce cererea consumatorilor rămâne neschimbată.
Se susține însă că o reducere reală a deficitului public a fost realizată doar de țările care au redus cheltuielile publice, în timp ce cele care au crescut taxele au ajuns să crească și cheltuielile. Foarte adevarat. Dar țările care au redus cheltuielile guvernamentale au făcut acest lucru prin modificări structurale ale mecanismelor de cheltuieli, care au durat timp pentru a se traduce în reduceri de deficit. Pe termen scurt, toată lumea a recurs la creșterea veniturilor. Italia, care ar fi vrut să-și reducă deficitul în următorii 3 sau 4 ani, ar fi trebuit să intervină imediat cu o creștere a taxelor și apoi cu o schimbare a mecanismelor de cheltuieli, lansată astăzi dar care ar fi dat rezultate mâine.
Pe partea pozitivă este însă viteza cu care a fost lansată această manevră și trebuie să investim în asta pentru viitor. Suntem încă la timp să implementăm reduceri reale ale cheltuielilor publice prin schimbări structurale, precum unificarea celor 8.000 de municipii și difuzarea sistemelor informatice în Administrația Publică, care în alte părți au reușit să reducă nevoia de muncă și să îmbunătățească calitatea servicii pentru cetățeni.
