Giovanni Frangi (Milano, 1959) prezintă una dintre instalațiile sale recente în camera Corner de la Maxxi, intitulată Unwind the sails – a standard for Jonas. Această intervenție are loc împreună cu Seminarul Național al XII-lea Jonas care va avea loc la Auditoriul Maxxi în perioada 9-11 mai 2014.
Massimo Recalcati, fondatorul asociației Jonas, prezentă în marile orașe italiene cu scopul unei psihoterapii la prețuri sustenabile, a avut întotdeauna un interes deosebit pentru artele figurative și a urmărit opera lui Giovanni di Frangi în ultimii ani. În volumul Minunea formei. Pentru o estetică psihanalitică publicată de Mondadori începe să scrie despre opera lui Frangi și cu o privire diferită de cea obișnuită a contribuit activ la unele dintre expozițiile sale recente.
Frangi și Recalcati s-au gândit să îmbine două experiențe aparent îndepărtate, dar cu puternice afinități elective nu numai legate de biografia lor.
O notă despre Giovanni Frangi la Maxxi
Massimo Recalcati
„Două pânze mari, de șase pe trei metri, vor fi atârnate ca niște pânze pe două grinzi de fier în centrul încăperii... Pânzele sunt cusute, iar plasturele devine parte a lucrării... Rectul și versoul a două situații legate de ultima fază a lucrarea mea în care linia peisajului se mișcă liber, fără o centralitate perspectivă, ci ca o achiziție a unei linii care curge aproape fără întrerupere creând ritmul imaginii...În jur, odihnindu-se pe podea, o serie de sculpturi realizate din suport de cauciuc spumă. ici și colo în cameră ca fragmente de arhipelaguri sau stânci mici...”. Așa descrie Giovanni Frangi instalația picturală și sculpturală pe care a construit-o pentru a sărbători a XII-a Conferință Națională a lui Jonas Onlus la Maxxi Corner.
Este natura ruptă în bucăți, dublată, fărâmițată ca niște stânci negre de gudron împrăștiate pe podea? Sfâșiate ca pânzele agățate? Redus la desenul care urmează contururile peisajului? Este gestul lui Frangi față de natură un gest nihilist?
Nu, cu siguranță nu. Nu despre asta este vorba. Aici găsim mai degrabă linia poetică cea mai decisivă a operei sale care este aceea a unui trup în trup cu natura și cu infinitul care sălășluiește în ea în mod misterios. Ca întotdeauna, fără metafizică abstractă. Nicio reducere la duritatea și oboseala figurației. Dar în acest caz folosirea unui material sărac, cum ar fi pânzele de saltea sau cauciucul spumos al sculpturilor dezvăluie o trăsătură specială a acestui corp la corp. Dacă în Frangi suntem obișnuiți să vedem cum toată natura, fiecare dintre fragmentele ei, este ridicată, prin puterea culorii, la demnitatea absolutului, în această instalație, rigid în lumină și întuneric, se dezvăluie prezența unui ascendent mai puțin evident care străbate opera sa mai clasic neoexpresionistă asupra figurii promovată cu mare energie și variație de teme în toate acestea. ani; ea dezvăluie strămoșia artei și, în special, a camerelor lui Kounellis cu pânze suspendate care, după ceea ce declară artistul însuși, au constituit prima referință, prima asociere liberă, care a pus în mișcare proiectul. Arte Povera transformă cele mai umile materiale în figuri, în icoane enigmatice pline de sens. Face indice finit al infinitului. Transfigurează relicva din trupul sfântului în trupul naturii și modurile sale multiple. Arhipelaguri, stânci, frânturi, pânze… Sugestia nu este cea cauzată de intensitatea culorii, ci izvorăște din asamblarea lirică de materiale și gesturi picturale. Această natură nu precede în mod sălbatic limbajul, ci face iruperea ei mulțumesc la limbaj în limba. Alb și negru apar ca fundamente ale vieții și ale morții. Opuse care se ating, două fețe ale aceleiași pânze: greutate și ușurință, noapte și zi, întuneric și lumină. Așa cum se întâmplă în arta săracă în această instalație, plină de pictură, sărăcia materialului scoate la lumină dimensiunea finită a condiției noastre umane. Dar, în același timp, se deschide spre misterul unei prezențe care nu epuizează niciodată totul în ceea ce este. Fața dublă a lumii, vela dublă a lumii. Acolo unde prezența este întotdeauna, în principiu, dincolo de prezență. Este funcția vălului pe care psihanaliştii o cunosc bine. Unde fiecare prezență este mereu locuită de o absență, mereu deschisă – mereu – pe altundeva.
