Iunie a sosit: va fi luna în care sediul INPS, transformat acum în filiala romană a LaVoceInfo, va anunța - urbi et orbi, întrucât aroganța nu are limite - propunerile de reformă a bunăstării, concepute - cu puțină atenție la instituțional. roluri și sarcini care derivă din ele – din mintea vulcanică a profesorului Tito Boeri. În final, vor fi clarificate criteriile, metodele și scopurile recalculării, conform regulilor sistemului contributiv, a notoriilor pensii ''retributive''.
După ce miniștrii Poletti și Padoan (Schioppan?) au negat că Guvernul intenționează să renunțe la drepturile dobândite, s-ar părea că această operațiune - deosebit de oneroasă și complexă la nivel administrativ - va avea ca scop prevederea și aplicarea unui mecanism echitabil pentru scopul definirii unei contribuții de solidaritate – prin natura ei corespunzătoare principiilor de rezonabilitate și temporaritate – cel puțin la pensiile cele mai mari. Acest lucru dă naștere unor motive de uimire având în vedere că tratamentele (vezi graficul 1 și tabul 2, cu comentariile relative preluate dintr-un studiu al lui Stefano și Fabrizio Patriarca) care au beneficiat cel mai mult de „venitul pozițional” al sistemului de salarizare. , nu sunt cele mai mari alocații, ci cele de nivel intermediar și, în special, dobândite prin pensionare anticipată (adică prestații acordate persoanelor sub 60 de ani și, prin urmare, titularilor unei alocații primite pe o perioadă mai lungă).
Cert este că sub pretextul restabilirii flexibilității pensionării (aceasta este tema cea mai populară în dezbaterea privind viitorul securității sociale, cu complicitatea tuturor grupurilor parlamentare, fiecare dintre ele și-a prezentat proiectul de lege pe această temă). ) am ajunge (să folosim condiționalul ca o speranță) să reintroducem pensionarea pentru bătrânețe (ciuma bubonică a sistemului nostru de pensii) „răniți de moarte” de reforma Fornero din 2011. Pentru a ne da seama, este suficient să luăm în considerare proiectul de lege. că devine foarte popular, și datorită autorității celor care l-au prezentat (președintele Comisiei de Muncă a Camerei, Cesare Damiano și subsecretarul Pier Paolo Baretta).
Sistemul prevederii este următorul: luând ca punct de referință tratamentul pentru limită de vârstă de 66 de ani cu 35 de ani de contribuții plătite sau creditate, exercitarea dreptului se poate desfășura într-un interval care merge de la 62 la 70 de ani, cu o penalizare sau un stimulent de 2% pe an în funcție de anticiparea sau amânarea pensionării, pentru maximum 8% în ambele sensuri. Este suficient să adăugați 62 și 35 pentru a ne da seama că „ucigașul s-a întors la locul crimei”. Cu alte cuvinte, ajungem la acea „cotă de 97” prevăzută în legea care a implementat protocolul de bunăstare din 2007, când Damiano era proprietarul Lavoro. Desigur, acum există o penalizare de 8%, care nu era avută în vedere atunci.
Dar avantajul pensionării mai devreme (folosind practic un tratament de vechime în muncă) nu este în niciun caz compensat de o reducere modestă a indemnizației. Atunci unde scrie că reforma Fornero prevede criterii prea rigide? Arta. 24 din decretul Salva Italia a introdus în schimb un mecanism de ''recompensă'' în favoarea acelor persoane care întârzie accesul la pensie cu privire la vârsta minimă în vigoare și până la vârsta de 70 de ani (la care se adaugă linkul automat la speranța de viață). Într-adevăr, protecția împotriva concedierii nejustificate este extinsă chiar și asupra celor care fac această alegere.
Susținătorii flexibilității – începând cu ministrul Poletti și ajungând la Confindustria prin intermediul sindicatelor – urmăresc un singur obiectiv: scăderea pragului minim de intrare, restabilirea unei forme de pensionare anticipată (au reușit deja, în legea stabilității, să elimine, până la la sfârșitul anului 2017, modesta penalizare economică preconizată pentru cei care, în ciuda faptului că au acumulat cerința de contribuție de 41-42 de ani, au intrat la pensie înainte de împlinirea vârstei de 62 de ani).
Dar cum ne-am descurca cu bomba imbatranita, destinata sa transforme insasi structura populatiei? În Italia, speranța medie de viață a unei persoane în vârstă de 65 de ani (care în 2015 era de 18,6 ani pentru bărbați și 22,2 pentru femei) va crește la 22 și, respectiv, 25,3 ani până la jumătatea secolului. Dar vor fi mai mulți peste 80 de ani decât cei sub 14 ani, în timp ce raportul dintre cei peste 65 de ani și populația aptă de muncă se va dubla. Tocmai nevoile pieței muncii vor fi cele care vor impune oamenilor să lucreze mai mult timp; iar acest lucru va face posibilă ca nivelul tratamentelor să fie mai adecvat. Nu ar avea sens să pensionezi persoane care încă mai pot lucra, poate cu o indemnizație modestă. De ce să se pregătească să aibă bătrâni săraci pe termen scurt, când s-ar putea să nu fie săraci, dacă și-ar fi amânat pensionarea când erau bătrâni?
Aceste date evidențiază o situație de mare inechitate distributivă în care statul transferă resurse uriașe pentru a susține cele mai opulente pensii de care se bucură persoanele cu vârsta peste 60 de ani. S-a observat în unele sferturi că pensiile de pensionare ar fi fost în principal „compensarea” pentru lucrătorii gulieri și timpurii. Nu este cazul: în cei aproximativ un milion de persoane care s-au pensionat între 2008 și 2012, inclusiv funcționarii publici și independenții, pensiile de mai puțin de 1500 de euro pe lună, care includ probabil pensiile lucrătorilor, sunt de doar 18 la sută, și au un total de 10 la sută din cheltuielile cu pensiile.
Uimirea față de aceste cifre mai poate lăsa loc celor care cred că este posibil să contribuie la relansarea economiei italiene printr-o politică capabilă să conecteze politicile de bunăstare și piața muncii, restructurarea și nu reducerea cheltuielilor publice. Putem începe prin a ataca nodul sistemului de asigurări sociale, punând în aplicare o operațiune de adevăr asupra pensiilor care scoate la iveală marjele unei intervenții redistributive în cadrul acestuia și care favorizează ocuparea forței de muncă, îi protejează pe cei mai slabi, elimină inechitățile și privilegiile: un mod eficient în fundamentarea retoricii „cercului virtuos dintre echitate și dezvoltare”.
