Problema vârstei de pensionare poate fi explicată recurgând la apologul puiului care se pierde în zăpada stepei, este salvat (nu spunem cum) de o vacă și apoi devorat de un lup. Morala è la fel: se spune că un guvern care coboară vârsta de pensionare este neapărat un prieten (și un dușman care o ridică). Într-adevăr, sub regimul fascist, în 1939 (cu rdl n. 636) vârsta de pensionare a fost redusă la 60 de ani pentru bărbați și 55 pentru femei, schimbând ceea ce era în vigoare anterior și anume: 65 de ani, cu posibilitatea de a-l aduce până la 60, dar cu penalități economice variabile, în funcție de mărime. de anticipare, de la 37% 10% din valoarea pensiei.
Republica Salò a fost și mai generoasă și a redus vârsta legală cu încă cinci ani. Evident, această schimbare nu a fost implementată de legislația noii Italie: vârsta de pensionare a rămas fixată la 60 de ani pentru bărbați și 55 de ani pentru femei până la reforma Amato din 1992 (care a crescut treptat limitele cu cinci ani). Între timp fusese instituită și pensionarea anticipată (definitiv cu Legea nr. 153 din 1969), bazată doar pe vechime cu contribuții și indiferent de vârstă.
Acum, citește mai departe platforma elaborată de CGIL, CISL și UIL și ilustrat în ultimele zile de secretarii generali, este greu să nu vezi o cale de partajare substanțială cu propunerile făcute de guvern cu privire la pensii (ce-i drept și nu desigur că ajungem la puncte fixe în legea bugetului). Într-adevăr, încă o dată se demonstrează că, în faţa demagogiei puterii, sindicatele ajung, în cele mai multe cazuri, să dea ce e mai rău din ele.
S-a discutat mult în ultimele luni despre costurile pe care le-ar presupune introducerea de cote (100 și 41 sunt cifrele magia tombolei) propusă de executiv. Sindicatele au profitat de ocazie pentru relansare propunându-le demolarea totală a reformei Fornero pe care majoritatea galben-verde o implementează cu greu din motive de finanțe publice. La fel de CGIL, CISL și UIL au oferit un ajutor important manevrelor iresponsabile ale guvernului (la fel pentru care este sub focul Comisiei UE).
Din fericire, nimeni nu i-a observat sau i-a dat importanță, deoarece organizații care nu pot sau nu doresc să își asume controlul responsabilitate față de țară și generațiile viitoare.
Ce cer CGIL, CISL și UIL? Să fie de două ori Crăciunul si sarbatoare pe tot parcursul anului, cu masuri de vechituri care nici macar nu i-au trecut prin cap prestigioasei companii de demolare Di Maio & Salvini, din cate s-a spus pana acum: a) stabilesc 41 de ani de cotizare pentru pensionare, indiferent de vârstă; b) procedează la separarea cheltuielilor cu asigurările sociale de cheltuielile sociale (cineva îi avertizează că funcționează de zeci de ani; ed); c) să aibă în vedere măsuri pentru femei precum recunoașterea a 12 luni în avans pentru fiecare copil; d) recunoaşte munca de îngrijire; e) eliminați actualul mecanism automat de reglare a duratei de viață (boom! ed); f) crearea unei pensii contributive garantate pentru tineri (deci le luăm gândul de a le găsi un loc de muncă, ed); g) relansarea pensiilor suplimentare; h) restabilirea reevaluării integrale a pensiilor de la 1 ianuarie 2019; i) rezolva problemele de exod (a noua garanție, poate? ed) și extinde opțiunea femeilor; l) să protejeze, în mod structural din punct de vedere al asigurărilor sociale, categoriile cuprinse în Ape sociale; m) elimina (în ciuda adecvării tratamentelor, ed) constrângerile care, în modul contributiv, condiţionează dreptul la pensie la atingerea unor sume ale indemnizaţiei (de 1,5 şi 2,8 ori alocaţia socială).
În ceea ce privește cota 100, „mama” tuturor contrareformelor galben-verde, sindicatele cer să acționeze asupra o flexibilitate de ieșire la 62 de ani. ''În această direcție - susțin ei - cota 100 este o cale utilă știind că prin ea însăși nu răspunde pe deplin nevoilor multor muncitori, precum femeile, tinerii, munca discontinuă, zonele geografice întregi ale țării". Ultima referință se referă la regiunile din Sud. Este bine cunoscut faptul că tratamentele în avans sunt o apanajul, de fapt, masculin și nordic. Dacă așa este (și va fi) și în cazul celor 450 de pensionari în plus cu care se lăuda Matteo Salvini, s-au întrebat sindicatele dacă, în Nord, oferta de muncă va fi de natură să compenseze aceste exoduri? Chiar presupunând că firmele domnului Brambilla sunt pregătite să angajeze un tânăr în locul unui pensionar în vârstă, sunt siguri liderii de sindicat că acești tineri chiar îi vor găsi? Că oferta se va potrivi cu cererea de locuri de muncă? Sau va fi evidențiată o problemă demografică banală care continuă să fie ignorată?
