Indicația ministrului Muncii Catalfo di reducerea orelor de lucru pentru salarizare egală pentru a proteja locurile de muncă după criză pare să vină de pe altă planetă. Nu pare să țină cont de o realitate italiană care este foarte departe de imaginea pe care o au mulți operatori politici despre ea. În Italia în 2019 au fost lucrate 28 miliarde 959 milioane 790 mii de ore (28.959.790.000), care împărțite la cei 23.300.000 angajați (media anuală 2019) ne oferă o medie de 1.242 de ore lucrate pe cap de locuitor de fapt, net de plăți de concediere și inclusiv orele suplimentare. Durata medie anuală de lucru a unui angajat, luând în considerare sărbătorile, sărbătorile legale dar fără ore suplimentare, ar fi 1.723 de ore.
Desigur, nu este vorba despre absenteism scăpat de sub control sau laxitate individuală: ideea este la utilizarea pe scară largă a muncii cu fracțiune de normă (18,6%) ceea ce reduce numărul de ore lucrate pe cap de locuitor. Este mai ales feminin și larg răspândit mai ales în acele sectoare deosebit de afectate de izolare și în care angajarea este cel mai periculoasă: comerț cu amănuntul, servicii personale, turism, catering. Dar este clar că propunerea unei reduceri de ore acestor lucrători ar fi de neînțeles, ținând cont și de faptul că majoritatea lucrătorilor cu fracțiune de normă din acest sector sunt involuntare (impuse de companie). Totuși, dacă vrem să ne uităm la asta puțin mai general, abordarea problemei redresării post-covid prin scăderea forței de muncă fără a lucra la creșterea semnificativă a altor factori de producție ar duce la o scădere a producției și la nicio îmbunătățire a productivității: un rezultat catastrofal!
Să ne uităm la următoarele date (cele mai recente pe care le avem): în perioada 2014-2018 productivitatea muncii (raportul dintre orele lucrate și valoarea adăugată) a crescut în medie cu 0,3% pe an (dar a scăzut cu 2018% în 0,3). Productivitatea capitalului a crescut cu 1,3% anual. În 2018, productivitatea totală a factorilor a crescut cu 1,2%, ca urmare a scăderii productivității muncii, a creșterii productivității capitalului și a contribuției nule a altor factori. Și tocmai pe ceilalți factori de producție se joacă în mare măsură capacitatea de recuperare a sistemului italian: investiții în informatizare, eficiența Pieței Muncii, eficiența Sectorului Public, care sunt mingile și lanțurile autentice ale productivității companiilor italiene. Fără a acţiona asupra acestor factori, salvarea locurilor de muncă ar duce doar la angajarea asistată sau la amânarea şomajului.
Mai mult, chiar și în ceea ce privește furnizarea de urgență, ideea lasă de dorit: participarea la „cursuri de formare” amintește foarte mult de trucul folosit la acea vreme pentru a folosi fondurile FSE pentru a plăti muncitorii suspendați de Alfa Romeo. Pentru ca instruirea să fie de orice folos, trebuie să fie adaptată companiei și/sau lucrătorilor și nu pur și simplu recitată. Să faci sau să nu faci training, care, cât de mult, nu poate fi decât rezultatul unei concertări la nivel de companie. Daca nu este nevoie si este nevoie de reducerea orelor lucrate, este mult mai bine si mai ieftin sa apelezi la cele normale Contracte de solidaritate, în care toată lumea lucrează și lucrează puțin mai puțin și INPS integrează diferența. Iar pentru cei care chiar au nevoie să se antreneze, ar fi foarte util să-i implice fondurilor interprofesionale, care sunt înființate în acest scop și care ar putea fi implicate în aceste cazuri (cu toate acestea ar fi necesare unele ajustări normative) și în plata a cel puțin unei părți din salariul lucrătorilor pentru acele ore.
Toate acestea ar putea fi utile în funcție de realitățile diferite, dar ar fi iluzoriu să ne gândim că am făcut trucul universal care combină economisirea locurilor de muncă și recalificarea capitalului uman. Cu atât mai puțin să se realizeze prin intervenția ope legis asupra Contractelor Colective de Muncă: anumite lucruri fie sunt convenite de partenerii sociali, fie au eficiența strigătelor manzoniene și tot ce ar produce sunt anumite costuri de bunăstare suportate de Datoria Publică. La fel ca sărăcia, șomajul nu este abolit prin lege.
