La Curtea constituțională germană s-a pronunțat recent împotriva Curții Europene de Justiție și merită să reflectăm asupra acestui lucru.
Pentru Curtea Europeană achiziționarea de titluri de creanță publică națională pe piața secundară nu încalcă art. 123 din Tratat, care interzice BCE să finanțeze statele; că da interzice cumpărarea de titluri de creanță, dar dacă Diretto, adică la momentul emiterii; ceea ce le permite deci să fie achiziționate pe piața secundară, care este funcțională stabilității monetare. Potrivit instanței germane, efectul de finanțare al statului, produs de achiziția pe piață, încetează să mai fie secundar dacă, datorită dimensiunii și continuității operațiunilor, este consolidat într-un mod care eludează interzicerea finanțării directe. : achiziția nu este proporțional la obiectiv; este în fraudă la art. 123.
Din punct de vedere tehnic, argumentul Curții Europene este impecabil. Hotărârea cade asupra operațiunii unice în litigiu; valabil dacă, din punct de vedere al cantităților și modalităților de cumpărare, respectă condițiile care fac din aceasta o intervenție de stabilitate monetară, cu indicații precise astfel încât finanțarea inevitabilă a statului emitent să rămână limitată cu efect. indirect. Efect contingent întrucât finanțarea încetează odată cu revânzarea valorilor mobiliare în urmărirea obiectivului primar: pentru emitent, precaritatea finanțării îl împiedică să se poată baza pe aceasta; prin urmare, finanțarea este evaluată de Curte proporțional spre scopul principal. Hotărârea Curții rămâne circumscrisă valabilitatea deciziei de cumpărare care a dat naștere litigiului. În timp ce executarea corectă a deciziei de cumpărare cade în responsabilitatea BCE, precum și orice abatere de la competențele acesteia pentru repetarea achizițiilor în timp. Probleme de răspundere care pot fi ridicate la obiecția persoanelor vizate. În cele din urmă, Curtea poate fi chemată să judece asupra acestora, dar în aceste cazuri conflictul nu ar fi asupra achiziției de valori mobiliare, ci asupra comportamentului Băncii, denunțat de către partea interesată ca fiind abuziv.
Din această perspectivă trebuie înțeles decizia tribunalului german. Dacă privim cu ochii politicii instituțiilor, BCE a operat din creditor de ultimă instanță să repare datoria, nu numai publică, care a produs depresiunea severă din 2008; din nou este chemat să intervină în criza actuală din cauza pandemiei; va fi chemat să susțină datoria europeană care a devenit necesară pentru a subvenționa economiile naționale aflate în criză. Dovadă în acest sens este extinderea bilanţului Băncii ca urmare a intervenţiilor prelungite fiziologic, așa cum este cazul Fed și al băncilor centrale în general. Potrivit Tribunalului german, art. 123 interzice Băncii să opereze ca creditor de ultimă instanță.
În compararea celor două decizii, dincolo de capacitatea tehnică a argumentației Curții Europene, antinomia dintre interzicerea art. 123 și crearea monedei euro; mai bine, între configurarea BCE în cadrul instituțiilor europene și voința politică de a crea noua monedă europeană cu euro: înlocuirea monedelor naționale cu euro. Poate fi o ordine monetară stabilă fără a recunoaște la banca centrală competența de împrumutător de ultimă instanță?
Este antinomia pe care o vedem la baza deciziei Curții Europene, soluționată în favoarea BCE. Nu este posibil ca legiuitorul european să creeze euro fără sprijinul băncii centrale în competența sa de creditor de ultimă instanță. Recunoscând că crearea monedei unice este o decizie politică fundamentală, disciplina monetară trebuie să fie consecventă cu aceasta; interpretarea dispozițiilor individuale trebuie să fie supusă acesteia, pentru a se evita ca prevalența dispoziției particulare să conducă la desființarea hotărârii fundamentale; cu alte cuvinte pentru a evita ca prevalența literei art. 123 au dus la scăderea monedei euro ca monedă comună din cauza apariției unei depresiuni foarte grave în economiile europene, din care, de fapt, euro este acum moneda. În schimb, Curtea germană deschide această a doua alternativă: posibila eliminare a statelor insolvente, dacă nu dizolvarea monedei euro.
De ce antinomia în sistemul monetar european?
O datorăm ideologiei centralității pieței în organizarea economiei, care a apărut încă din anii 80, începând din SUA. Piata trebuie scazuta din politicile de interventie ale Statului, care trebuie relegat la sarcina minim să dispună instrumentele de efectuare a tranzacţiilor care sunt de competenţa exclusivă a protagoniştilor pentru organizarea intereselor, deciziilor şi responsabilităţilor acestora: de fapt, de pertinenţa exclusivă a pieţei. Ideologia s-a impus în constituirea BCE, investită cu funcția tehnică exclusivă a stabilității monedei (euro) în slujba tranzacțiilor private. Banca centrală în sine este luată de la stat original și tradițional funcția creditorului în dezechilibre bugetare; în funcția sa, dobândită ulterior, de instrument monetar de corectare a recesiunilor economice și de promovare a investițiilor în eșecurile pieței. Crizele sunt o chestiune privată pe care piața o absoarbe în revenirea la echilibru în funcție de tendința sa naturală: ca în orice ideologie, adevăr a dogmei asupra natura lucrurilor. Ideologia a impus arta. 123; justifică, în rolul de agenție tehnică, independența puternică a BCE; el explică, de asemenea, instituția euro în ciuda pluralității statelor membre, aservite constrângerii bugetare ca orice alt jucător de pe piață: nu statul este cel care creează moneda prin banca sa centrală, ci acesta, BCE, care creează moneda în serviciul exclusiv al pieţei, obligând statele naţionale. Este o ideologie care și-a găsit o formulare atât de deplină doar în instituțiile europene; Fed nu răspunde acestei idei, nici în experiența sa de management monetar, nici în independența față de Președinte și Congres. Criza din '08, încă în curs, acum criza pandemică, fac evidentă inconsecvența din punct de vedere al experienței. Este o idee care ar putea fi realizată doar cu costuri economice și deci sociale uriașe pentru distrugerea resurselor care ar fi altfel disponibile; este plasat artificial o constrângere a intervenției politice în abordarea crizelor, care nu poate fi eliminată în dinamismul societății; obligația mult mai consistentă decât ancorarea monedei la aur la acea vreme.
Evoluția lucrurilor – însoțită de jurisprudența și orientările politice care se conturează la nivelurile statelor aderente și, în consecință, la nivelul instituțiilor europene – plasează BCE din nou în funcția tradițională de creditor de ultimă instanță a băncii centrale, datorită capacităţii sale de a crea monedă conform nevoilor politicilor economice exprimate de societăţi prin instituţiile lor democratice. Dar tocmai din acest motiv, problema independenței băncii centrale, care nu se mai justifică în condițiile actuale, se pune pe bună dreptate în multe părți. Intervențiile creditoarelor de ultimă instanță pot necesita distingerea statelor și entităților care trebuie sprijinite; de exemplu. a apărut solicitarea ca în tranzacțiile de cumpărare de pe piața valorilor mobiliare private BCE să favorizeze emitenții care direcționează producția către verde. Banca nu se poate implica în politică decât sub responsabilitatea instituțiilor politice dependente democratic. Pe de altă parte, politica monetară, scăzută din state, organizată în termeni federali, presupune solidaritate în management.
Deci, să-l reparăm nu este suficient să readucem Banca la instituțiile politice ale UE. Sistemul monetar trebuie regândit și reinventat pentru a-l face potrivit noilor experiențe federale. Pe de o parte, eliberată de aur, de orice altă paritate, creația de bani a devenit liberă: Epoca Banilor Magici; mitul deficitului. Pe de altă parte, solidaritatea implicită în politica monetară comună trebuie să fie orientată.
Dar există mai mult. Ideologia nu se termină aici dezbatere doctrinară între Friedman și Keynes, între monetarişti şi intervenţionişti, între neoliberali şi socialişti, între statul minim şi statul bunăstării. Doctrina este preluată de politică, care o reconfigurează în consistența intereselor opuse: se desfășoară în SUA în opoziția evidentă a republicanilor și democraților (cel puțin până la președinția lui Trump). În perspectiva statului minimal, capitalul, finanțele, în globalizare scapă de reglementarea statului, iau în stăpânire creația monetară. În Europa povestea este diferită din cauza prezenței statelor bunăstării. Alternativa politică se reflectă în concepția UE: coordonare tehnică sau integrare socială? Între o Europă tehnică, privilegiată de capitalul global, sau o Europă politică care, în economia globală, nu poate fi decât astfel investită cu problemele sociale ale teritoriului. Dezbaterea la nivelurile politice de vârf își are rădăcinile în diviziunea opiniei publice: am văzut-o în afacerea greacă. Evenimentele recente duc la această a doua alternativă, o modificare a abordării originale: se explică negocierile dificile; explică ieşirea Angliei deja opusă integrării sociale.
