Primele angajamente ale premierului Mario Monti au vizat ceea ce am putea numi frontul extern: Europa, primele întâlniri cu Barroso și Van Rompuy la Bruxelles și întâlnirile de astăzi de la Strasbourg cu Merkel și Sarkozy. În ciuda furtunilor care continuă să traverseze piețele, Monti nu a putut găsi decât așteptarea plină de speranță a interlocutorilor săi. La urma urmei, dacă Italia are nevoie de Europa, Europa are nevoie și de Italia. Desigur, și datorită numeroaselor angajamente internaționale, s-a putut observa coeziunea puternică dintre Palazzo Chigi și Quirinale, confirmată de vizita lui Monti de ieri la președintele Napolitano.
Începând de mâine, însă, frontul intern va reveni în prim-plan: relațiile cu partidele majorității compuse și deci (prin definiție) departe de a fi coezive între ele. Totuși, Monti știe că fără sprijinul politicii guvernul său ar fi sortit să meargă un drum lung. Nu întâmplător, în ultimele zile, datorită contactelor corespunzătoare cu Președintele Republicii, dar și cu președinții Camerei și Senatului, Monti a încercat să găsească o plasă de protecție pentru guvernul său și sprijinul instituțiilor. Pentru că știe bine că măsurile pe care va trebui să le ia guvernul (cele care nu conțin lacrimi și sânge, ci sacrificii însemnate) vor trebui aprobate prompt de Parlament. Iată de ce Fini și Schifani au avut grijă să asigure benzile preferențiale adecvate pentru măsurile guvernamentale. Dar dacă frontul instituțional pare suficient de garantat pentru Monti, nu același lucru se poate spune și pentru frontul mai pur politic, sau mai bine zis de partid.
Să ne gândim, de exemplu, la alegerea subsecretarilor care ar trebui definită în acest weekend. E adevărat, încă o dată se va alege între exponenți „tehnici”. Dar nu este deloc sigur că partidele (în special PDL în privința unor departamente precum Justiția) nu vor să se pronunțe. Și alegerea așa-zișilor tehnicieni de zonă poate fi și mai dificilă decât alegerea politicienilor puri. Vom vedea dacă contactele bilaterale ale lui Monti și Catricalà cu secretarii de partid vor fi suficiente. Prevederea întâlnirilor colegiale între forțele politice care continuă să țină trecutul una împotriva celeilalte poate deveni de fapt o alegere riscantă. În mod firesc, pot apărea dificultăți, din nou pe frontul partidului, și în ceea ce privește definirea măsurilor care trebuie întreprinse pentru contracararea crizei și susținerea creșterii.
De fapt, nu există nicio îndoială că activele de capital (oricât de conținute) și noile taxe pot da naștere centru-dreapta, la fel cum măsurile privind flexibilitatea de ieșire și sistemul de pensii pot întâmpina o rezistență puternică din partea centru-stânga. Iar ciocnirea din cadrul Partidului Democrat dintre liberalul Bianco și managerul economic Fassina nu este cu siguranță un semn bun. Cert este că Monti va trebui să medieze și nu puțin.La urma urmei, noul premier a arătat deja că știe să facă în această chestiune. Dar cele mai mari dificultăți pentru guvernul Monti ar putea veni la jumătatea lunii ianuarie când Curtea Constituțională se va pronunța asupra admisibilității referendumului privind legea electorală.
Oricare ar fi judecata Consultanței, problema renunțării la Porcellum va reveni în prim-plan. Și cineva (dacă sentința este admisibilă) s-ar putea întoarce să ceară alegeri anticipate pentru a evita referendumul. Așa cum s-a întâmplat și alte ori în istoria politică a Republicii noastre. Nu ar fi greșit dacă, fără a aduce atingere angajamentului comun de susținere a Executivului, partidele (în special Pdl și Pd) ar încerca să găsească o soluție comună care să redea alegătorilor dreptul de a-și alege parlamentarii. Deschiderile în acest sens ale vicepreședintelui senatorilor PDL, Quagliariello, sunt de bun augur. Dacă ar începe această confruntare, ar beneficia și Guvernul.
