Este una dintre întrebările momentului, iar Forumul Ambrosetti nu a putut evita să încerce să dea un răspuns: cum va supraviețui Italia la finalul Quantitative Easing a lui Mario Draghi? Potrivit unui studiu realizat de Carlo Cottarelli și prezentat în ultima zi a întâlnirii de la Cernobbio, împreună cu o altă cercetare în colaborare cu economistul Veronica De Romanis, încheierea achizițiilor de obligațiuni guvernamentale de către BCE – așteptată până în iarna viitoare – ar costa Italia 22 de miliarde de euro. În realitate însă, doar în cazul unei noi crize: „mâna” lui Draghi, sau a succesorului său (probabil șoimul german Weidmann), de fapt nu ar mai fi necesară într-un scenariu – ca cel actual, chiar și dacă este foarte precară – chiar o creștere moderată a economiei zonei euro. În cazul unui nou impas economic, în special cel italian, un nou eșec Ajutor ar costa o cifră monstruoasă, aproape egală cu cea a unei manevre bugetare.
„În cazul unei crize economice, rolul BCE ar fi esențial pentru sustenabilitatea financiară a Italiei”, notează documentul prezentat în salonul de finanțe în termeni nesiguri. La o asemenea concluzie munca supravegheată de fostul domnului cheltuială revizuire Carlo Cottarelli a venit după evaluarea a nouă posibile scenarii diferite pentru traiectoria finanțelor publice italiene: din cea mai „optimistă” care prevede o recesiune abia în 2021 și compensată de realizarea unui excedent primar de 4% (cum ar fi redus în orice caz). până în 2023 raportul datorie/PIB la 123,5% de la actualul 131,9%), până la ipoteza șocului, care prevede o criză încă din 2020, cu PIB la -5% și raportul datorie publică/PIB aproape de 150 %. O teză hotărât catastrofală, dar care a fost și contemplată.
Impactul asupra economiei reale a țării și asupra băncilor nu ar întârzia să apară: „O creștere a dobânzilor influențează și valoarea mark-to-market a titlurilor deținute în portofoliu de către bănci, cu efecte în consecință asupra valorificarea sistemului bancar italian și, prin urmare, asupra capacității subiecților care îl compun de a respecta cerințele de capital impuse de Basel 3”, se amintește raportul. Care a raportat și unele simulări, din care reiese că pentru fiecare creștere de 100 de puncte de bază a dobânzii (derivată din creșterea spread-ului cu Bund-ul german) raportul Cet1 este redus cu 40 de puncte de bază. Aceasta înseamnă că cerințele de capital ale băncilor ar fi în dificultate, chiar dacă trebuie spus că este o cifră medie, care nu reflectă starea bună de sănătate a unora dintre băncile italiene, care în prezent sunt net mai mari decât cererile de autoritatile.
Creșterea obiectivelor. Ce pot face întreprinderile și statul pentru a ajuta Italia să crească din nou?
Un alt studiu a fost prezentat și în ultima zi a atelierului Ambrosetti, desfășurat tot de grupul de lucru The European House – Ambrosetti, sub supravegherea economistei Veronica De Romanis, profesor la Stanford și Luiss. Cercetarea identifică punctele critice ale sistemului italian și lansează câteva propuneri. „Lucrăm mai mult, dar producem din ce în ce mai puțin și suntem mereu mai puțini”, argumentează documentul în furnizarea unui diagnostic al economiei noastre. „În ultimii 30 de ani, PIB-ul pe cap de locuitor a crescut cu aproximativ 10 puncte procentuale, mai puțin de jumătate față de cifra pentru penultima țară dezvoltată analizată, adică Japonia. Cel mai bun este Regatul Unit cu o creștere de aproape 50%”.
Una dintre problemele majore este scăderea productivității, comună multor țări, dar care vede din nou Italia urcând din spate printre marile economii: din 2000 practic a stagnat, în timp ce toate celelalte s-au îmbunătățit, deși lent, și De asemenea, Spania a înregistrat o accelerare semnificativă. În 1998, productivitatea italiană era încă mai mare decât cea a SUA, care astăzi este semnificativ mai mare. „Pentru a recupera poziții, trebuie să concurezi mai mult decât ceilalți, nu mai mult decât ieri”, rezumă cercetarea, care identifică apoi câteva propuneri atât pentru sectorul public, cât și pentru cel privat.
„Primul, pentru companii, este să efectueze training pe tema organizării corporative, trecând de la o abordare bazată pe simpla introducere a managerilor în top management la una axată pe instrumente și procese”. În Italia, mult mai mult decât oriunde, în afacerile de familie, întreaga conducere este adesea o afacere de familie: fie că este CEO, este folosit peste tot (dar și mai mult în Italia), fie că este întregul consiliu, se întâmplă în două cazuri din trei în Italia, într-un caz din 10 în Marea Britanie, într-un caz din patru în Franța. Acest lucru creează o lipsă de meritocrație, dar și de inovație: procesele noastre de management, producție și comerciale sunt mult mai puțin inovatoare decât cele ale partenerilor noștri internaționali.
A doua propunere către sectorul privat este să se concentreze pe tehnologie și mai presus de toate „să evalueze investițiile în tehnologii digitale nu doar pe baza rentabilității economice cuantificabile, ci și luând în considerare beneficiile pe care acestea le aduc energiei sistemului”. Italia, după cum se știe, are un decalaj digital: companiile încă se luptă chiar și să folosească internetul și rețelele sociale. Alte propuneri se referă la mai multe parteneriate internaționale, mai multă cercetare și dezvoltare, mai multă internaționalizare și în formarea managementului de vârf.
Apoi sunt propunerile către stat. Prima identificată de documentul lui Ambrosetti este „lansarea unei reforme treptate a AP italiană, articulată în câteva obiective măsurabile obiectiv, pe un orizont de timp scurt, mediu și lung”. O reformă care creează un sistem public favorabil afacerilor, mai puțin birocratică și care ține cont de nevoile sectorului productiv: „Ar trebui să ia în considerare și aspecte intangibile și pe termen lung: concepută astfel, o nouă AP ar face posibilă relansarea investițiilor și să facă sistemul țării mai atractiv” . Celelalte propuneri către sectorul public se referă la capitalul uman (mai multă muncă pentru tineri) și mai multe investiții publice, dar cu un accent puternic.
Descărcare prezentarea Veronicăi De Romanis e prezentarea lui Carlo Cottarelli.
