Din 2009, raportul și rapoartele anuale ale Autorității Antitrust ar trebui să reprezinte baza întocmirii, de către Guvern, a proiectului de lege anual pentru piață și concurență (art. 47, legea 23 iulie 2009, n. 99 ). Legea anuală care ar trebui să urmărească obiectivul „de a înlătura obstacolele de reglementare, cu caracter normativ sau administrativ, în calea deschiderii piețelor, de a promova dezvoltarea concurenței și de a garanta protecția consumatorilor”. O lege anuală care nu a fost una anuală: din 2009 nu a existat una (cu excepția decretului-lege 1/2012 al guvernului Monti care a cuprins însă diverse tipuri de prevederi și a cărui implementare nu este complet finalizată) până în 3. Aprilie a anului 2015 când a fost prezentată Camerei cea care este examinată de Senat (din noiembrie anul trecut). Legea anuală a concurenței are timp pentru aprobare deocamdată. Iar cronicile economice informează că „a pierdut bucăți”.
Într-adevăr, acel articol 47 (numărul evocă titlul unui cunoscut film al lui Totò care ar putea fi adaptat pentru ocazie precedat de cuvântul „concurență”) care a instituit legea concurenței, pare să fi fost scris. de un marţian. Parlamentul, așa cum ar trebui să fie, este locul de reprezentare a intereselor; dar părțile, din ce în ce mai lichide, reușesc foarte puțin să le medieze, să le filtreze, să exercite rolul de porți ai politicilor publice. Astfel celebrele corporații, trecând prin niște parlamentari, au acces direct în cameră și acolo se creează alianțe transversale: votez amendamentul împotriva acestei liberalizări dacă votați amendamentul împotriva acestei liberalizări. Astfel corporațiile reușesc să scape de loviturile care le-au fost aduse.
Acel articol 47, pe de altă parte, pare să fi fost scris de cineva care avea în vedere un Parlament de aleși care se gândesc la binele comun: se face distincție între reguli de aplicare imediată (sic), legi de abilitare, autorizare pentru emiterea decretelor ministeriale (pentru că atunci Parlamentul ar trebui să autorizeze decrete ministeriale?). Și ar trebui să fie și stadiul de implementare a intervențiilor prevăzute în legile anterioare pentru piață și concurență, indicând efectele rezultate pentru cetățeni, întreprinderi și administrația publică. Nu se poate să nu rezerve un zâmbet amar acestui legiuitor utopic din 2009.
Cei care, la fel ca Confindustria, au alimentat speranța că diversele circumscripții „gravate” din când în când vor avea „percepția unei direcții clare luate de Legiuitor și nu ar fi perceput sacrificiul impus drepturilor sau privilegiilor lor respective ca pe un aspect unilateral. și intervenție nemotivată”, a greșit foarte tare. S-a întâmplat exact invers: legea concurenței, ca o caravana in partibus infidelium, este atacată simultan de diverși parlamentari care par să vadă mai mult consens decât mâna invizibilă a pieței. Guvernul nu a supravegheat întotdeauna în mod corespunzător, iar scrisoarea reformiștilor Pd în ianuarie anul trecut, care indica că concurența dintre priorități nu trebuie să fie printre cardurile pe care guvernul le ține în evidență.
În acest moment ar trebui făcută o reflecție asupra validității instrumentului căruia i-a dat naștere acel legiuitor utopic (ca să ne gândim la asta) din 2009. Este evident că o lege pe an a concurenței, cu intenții atât de largi, pe care Parlamentul nu o poate aproba. Ar fi necesare puține reguli, care să evite extinderea domeniului de aplicare a legii de a interveni (de exemplu, pentru mine rămâne misterios de ce ar trebui să decidă Parlamentul asupra modului în care ar trebui gestionată tranziția de la clienți protejați la piața liberă a vânzării de energie electrică sau cum ar trebui determinate prețurile polițelor de asigurare); mai degrabă ar fi de dorit o oarecare delegare. Și acele câteva reguli ar trebui aprobate până la o dată fixă, la care guvernul să ceară încredere (chiar dacă nu ar trebui să ne facem iluzia că acea dată este întotdeauna respectată). Nu sunt vremuri pentru cearșafuri, dar măcar o batistă ar putea fi încercată să ia acasă.
