Astăzi se împlinesc cincizeci de ani de la unul dintre evenimentele cruciale din geopolitica mondială postbelică, în special în Europa și Italia: Preluarea puterii de către Mu'ammar Gaddafi în Libia. Un eveniment depășit acum de istorie, în condițiile în care colonelul a fost depus și ucis în urma războiului civil izbucnit deja în urmă cu 8 ani, în iarna lui 2011, și a culminat tocmai cu uciderea dictatorului, care a avut loc în orașul său natal, Sirte, 20 octombrie.
A fost în schimb la 1 septembrie 1969 când regele Idris, suveranul libian la acea vreme, a fost detronat de un grup de ofițeri nasserieni, adică loiali ai acelui Gamal Abd el-Nasser care a condus o primă lovitură de stat republicană în 1952 și a fost președinte până la evenimentele din 1969. După lovitura de acum exact jumătate de secol, țara nord-africană a fost redenumită Republica Arabă Libia iar Gaddafi a condus guvernul provizoriu, care a durat zeci de ani și a ajuns să construiască o legătură relativ pașnică cu Italia, prin un program de naţionalizare a marilor companii, în special energie, și colaborare cu țara care fusese colonizatoare. Gaddafi, pe de altă parte, a închis inițial bazele militare americane și britanice: conducerea sa a fost eufemistic controversată, dar epocală.
Suveranitatea politică deplină a permis, așadar, regimului Gaddafi să folosească veniturile marilor companii petroliere în dezvoltarea infrastructurii din țară. Politica de dezvoltare teritorială a făcut posibilă crearea, pe lângă îmbunătățiri, în fiecare domeniu, a infrastructurilor, inclusiv a „Râu mare făcut de om“, o lucrare hidraulica impresionanta care prin exploatarea apei fosile, continute in lacurile subterane, a furnizat apă potabilă unei populații în continuă creștere. Prima fază a acestei lucrări a fost finalizată în 1991 cu porțiunea care ajunge la Benghazi, a doua în 1996 cu porțiunea care a ajuns la Tripoli, a treia în anul 2000, permițând ajungerea în hinterland.
Dar, mai ales în politica externă, epoca lui Gaddafi a avut mai multe implicații. De fapt, Libia revoluționară sprijină mișcările de eliberare națională, în primul rând OLP a lui Yasser Arafat în lupta sa împotriva Israelului. Dorind să fie moștenitorul lui Nasser, între 1971 și 1977 Gaddafi a participat la încercarea de a fonda o Federație a Republicilor Arabe cu Egipt și Siria. Mai târziu a încercat fără succes să creeze federații cu Tunisia (1974), Ciad (1981) și Maroc (1984). Gaddafi își va explica filosofia politică în Cartea Verde (1976).
La 2 martie 1977, cel Jamahiriya (literal „republica maselor”). În același an, datorită veniturilor crescute din petrol, Gaddafi și-a putut dota statul cu noi drumuri, spitale, apeducte și industrii. Pe valul de popularitate, în 1979 a renunţat la toate funcţiile politice oficiale, rămânând în același timp singurul lider al țării cu titlul de „lider al revoluției„. Slabele organizații libiene ale mișcării muncitorești, sindicatelor și politicii, după ce au suferit represiunea monarhiei regelui Idris I al-Sanusi, au fost definitiv eliminate prin asasinate și întemnițari ordonate de dictatura naționalistă. Intelectualii de orientare marxist au suferit în aprilie 1973 și decembrie 1978 represiunea acerbă a regimului Gaddafi.
În aceeași perioadă, Libia a fost implicată într-un conflict de frontieră împotriva Ciadului din cauza deținerii fâșiei Aozou, un teritoriu bogat în resurse minerale, dispută care a fost soluționată pașnic abia în 1994. Tot în această perioadă, și mulți ani, Gaddafi a fost unul dintre puținii lideri internaționali care au continuat să-i susțină pe dictatorii Idi Amin Dada și Bokassa.
În anii XNUMX, Libia lui Gaddafi s-a configurat ca un „stat necinstite”, un susținător al unor grupuri teroriste precum IRA irlandez și Septembrie negru palestinian. Gaddafi a fost progresiv marginalizat de NATO, și, ca reacție la bombardamentul clubului de noapte din Berlin din 1986, pe 15 aprilie a aceluiași an, Tripoli a fost bombardată de luptători americani, prin Operațiunea El Dorado Canyon. Ca reacție, Libia a răspuns cu un atac steril cu rachete împotriva Lampedusei.
În 1988, Libia lui Gaddafi a fost acuzată că a organizat bombardamentul Lockerbie asupra zborului Pan Am 103, care a ucis 270 de oameni. Prin rezoluția 748/92, ONU a impus un embargo asupra Libiei, care a durat până la predarea inculpaţilor, care a avut loc la 5 aprilie 1999, iar în anul 2003 acceptarea răspunderii civile faţă de victime.
Jamahiriya a reluat legătura cu comunitatea internațională începând cu anii 1990: în 1999 cu condamnarea Irakului în Războiul din Golf, prin medierea dintre Etiopia și Eritreea, iar în 15 cu opoziția față de al-Qaeda. Pe 2006 mai 25, Statele Unite au restabilit relațiile diplomatice întrerupte cu 2008 de ani mai devreme, scoțând Libia de pe lista „state necinstite”. Din XNUMX au apărut noi tensiuni între Libia și Elveția în urma arestării la Geneva a fiului lui Gaddafi, Hannibal, în timp ce în 2008 relațiile diplomatice cu Italia s-au stabilizat, grație Tratatului de la Benghazi. Din februarie 2009 până în ianuarie 2010, Gaddafi a fost președintele rotativ al Uniunii Africane. Apoi căderea regimului și moartea dictatorului.
