Acum o sută de ani s-a născut la Gambettola, în „solatia” Romagna, Luciano Lama, viitorul secretar general al CGIL și unul dintre cei mai mari lideri sindicali. Era fiul șefului de gară, care, după război, a fost transferat la gara Bologna unde a plecat să locuiască cu familia. Lama a studiat la Liceo și a urmat Universitatea din Florența, unde în 1943 a absolvit științe sociale discutând teza cu Piero Calamandrei.
A ajuns ofițer de rezervă după 8 septembrie formațiuni partizane. Datorită experienței sale militare, a fost numit șef de stat major al unei divizii care a eliberat Forlì. CNL l-a numit la conducerea CdL-ului local. Socialist fuzionist, a intrat ulterior în PCI.
Giuseppe Di Vittorio l-a luat cu el la Roma cu rolul de secretar adjunct al CGIL. Ulterior a fost numit secretar general al federației chimiștilor și câțiva ani mai târziu vârful Fiomului, unde a rămas până în 1962 când a fost chemat să ocupe în secretariat postul lui Luciano Romagnoli, un manager încă tânăr, de mare prestigiu, din Federbraccianti, care a fost nevoit să demisioneze din cauza unei boli grave care l-a dus în câțiva ani la moarte. .
În 1970, după Congresul din 1969 în care s-a decis incompatibilitatea dintre funcțiile sindicale, funcțiile de partid și mandatele elective, Lama l-a înlocuit pe Agostino Novella (care a ales să rămână în funcția politică PCI) în fruntea CGIL unde a rămas până 1986. A trecut în partid, dar în curând a fost ales Senator și vicepreședinte interimar al Senatului.
Odată epuizată și această experiență, el a acceptat de bunăvoie și în spirit de slujire să fie ales primarul Ameliei, orasul din Umbria unde si-a avut al lui bun retragere. Grav bolnav, și-a dat demisia, făcându-și publice motivațiile. A murit la vârsta de 75 de ani la 31 mai 1996.
Dacă doriți să abordați problema sindicatului (și a CGIL, în special) devine obligatoriu să vorbiți despre Luciano Lama, care a adus o mare contribuție la eliberarea sindicatelor din neliniștile anilor cincizeci și șaizeci pentru a le transforma în plante puternice și autoritare. Lama este persoana care a reprezentat – grație contribuției presei și capacității sale de a „spărge ecranul” – această evoluție, care nu numai că a dat o imagine de calm și forță responsabilă uniunii, dar a și impus-o. printre marii protagoniști ai vieții țării, făcându-l familiar italienilor, ca orice altă realitate aparținând vieții lor de zi cu zi.
M-am întrebat adesea în ultimele luni – în timp ce scriam o carte electronică despre viața lui, care va fi publicată în aceste zile de Adapt cu titlul „— O, căpitane, căpitanul meu. Secolul lui Luciano Lama'' – dacă răposatului i se permite să urmeze râul vieții care continuă (unde nu se poate scălda în aceeași apă) și să vadă cu dezmăgirea rațională a celui care se află în afara luptei și mizeriei zilnice adevăratele motive pentru ceea ce este inexplicabil. cu contoarele noastre se întâmplă în jurul nostru, copii din alte vremuri, lăsați să traverseze această „vale a lacrimilor”. Deși mi-am regăsit credința, nu-mi pot imagina că „dragii rătăciți” ne urmează cărările, cocoțați pe un nor, așteptând învierea cărnii.
Ființa umană este nemuritoare din alte motive: pentru rețeaua de afecțiuni, de relații cu ceilalți oameni; lucrările realizate în viață, la bine și la rău, s-au intersectat cu alte povești și cu alte destine și s-au răspândit pe net, trecând mai departe de generații. Acest lucru este valabil mai ales pentru marii lideri (nu doar pentru politicieni și lideri de sindicat) din domeniile lor de expertiză. Dacă aceasta este esența nemuririi sufletului, trebuie să credem că Luciano Lama vede realitatea prin ochii noștri, împărtășiți preocupările noastre, deoarece suntem surprinși să asistăm la schimbări la care nu ne așteptam niciodată.
Care pot fi gândurile lui Luciano astăzi, când necăjitorii conduși de ticăloșii fasciști merg laasalt la sediul CGIL, lăsat nesupravegheat pentru că era sâmbătă? Dar mai ales atunci când renașterea fascismului huligan este „instrumentalizată” (deși pe bună dreptate) de către liderii de astăzi ai „sa” CGIL, pentru a distrage atenția de la fenomenul no-vax care este prezent în mod masiv chiar și în cadrul sindicatelor.
Îmi închipui că Landini, dacă ar trebui să răspundă la această întrebare, ar începe prin a pune în discuție opiniile muncitorilor, de care un sindicat trebuie să țină cont. Dar Lama și-a închis imediat gura, așa cum a făcut cu noi, când ne-am descărcat responsabilitățile asupra muncitorilor și angajaților care nu ne-au urmat directivele și inițiativele. ''Știu ce spun muncitorii – a răspuns Lama – Mă interesează să știu cum le răspunzi’’. Luciano ne-a învățat să observăm luna și nu degetul care arată spre ea. Ar trebui să putem înțelege că munca acestor ani nu aparține unei faze de tranziție care este depășită: este expresia unei schimbare profundă a valorilor care constituie sufletul unui popor, cultura unui neam. Dacă nu ar fi așa, opinia publică nu ar fi ''mitridizată'' de vulgaritatea unor exponenți, de prostia altora, de gravitatea unor comportamente, de violența împotriva instituțiilor, de sentimente inumane care duc la considerație. „invadatorii” ostili sunt acei oameni săraci care practic înoată peste strâmtoarea Sicilia, a căror soartă nu ne interesează.
Pe vremea lui Luciano, muncitorii portuari blocau porturile în solidaritate cu războiul din Vietnam; să nu ai un număr infinit de tampoane (poate gratuite) înfundate în nas – ca la Trieste – pentru a scăpa de vaccinare. De aceea consider că este dificil să-mi revin, mai ales în intervalul de timp care mi-a mai rămas de trăit, cea mai bună Italia pe care am avut norocul să o cunosc. Italia lui Lama.
