La 20 mai 1970, Parlamentul Republicii a aprobat Legea nr. 300 definite Statutul drepturilor lucrătorilor: un adevărat punct de cotitură în domeniul relaţiilor industriale şi al relaţiilor de muncă, sub presiunea aşa-zisului toamna fierbinte a anului 1969.
Votul final a avut loc în Cameră - procesul legislativ începuse în Senat - cu 217 voturi în favoarea majorității de centru-stânga la care s-au adăugat liberalii; în timp ce PCI și aliații săi de stânga s-au abținut (nu a fost un mare test de perspicacitate politică).
Ministrul Muncii a fost creștin-democratul Carlo Donat Cattin care îl înlocuise pe socialistul Giacomo Brodolini, decedat la 11 iulie 1969, în proprietatea Dicasterului, căruia trebuie să i se acorde merit că a promovat inițiativa care a dus la adoptarea legii nr.300 în anul următor. Dar Gino Giugni este recunoscut universal ca „„părintele Statutului” pentru că contribuția sa, cu ambii miniștri în fruntea Oficiului Legislativ, a fost fundamentală. Prin urmare, nimic nu este luat din meritul a două personalități politice importante ale Primei Republici, pe care să le atribui Gino Giugni acea răsturnare impresionantă în domeniul relațiilor industriale, deoarece cadrul mai degrabă cultural decât juridic al Statutului a dat naștere inovațiilor pe care Gino, ca jurist, le-a imprimat dreptului sindical.
Atunci vorbește despre ''legislație de sprijin'' a ridicat mai multe rezerve și nedumeriri (cu confirmare la votul din Parlament) chiar și în rândul avocaților muncii de stânga, apropiați de PCI și CGIL, studenți ai lui Ugo Natoli, fondatorul istoricului Rivista juridical del lavoro.
Viziunea lui Giugni a fost o viziune modernă, influențată de experiența americană (Legea Wagner din 1935, vârful de lance al erei lui FD Roosevelt) și care urmărea recunoașterea libertăți sindicale la locul de muncă prin atribuirea acestora către sindicatul extern (care poate convoca adunarea în timpul programului de lucru, poate încasa cotizațiile, desemna reprezentanți ai companiei, poate garanta șefilor de producție concediu plătit, difuza material de propagandă etc.).
Dar cea mai importantă veste a fostArticolul 28, (care s-a inspirat din ordonanța instanțelor americane), care a admis acțiuni judiciare urgente, promovate de sindicate, pentru înlăturarea comportamentului antisindical, a cărui existență a intrat în aprecierea discreționară a judecătorului.
De atunci Statutul a avut unele modificări legislative; unele reglementări importante au fost supuse unui referendum de abrogare; ''refondarea'' a acestuia a fost așteptată în zadar în contextul unui Statut al lucrărilor, dorit de mulți (chiar și în aceste ore) dar a rămas printre ''speranțele dezamăgite''.
Începând cu modificările mai vechi, se modifică regulile de plasare, care, în articolele 33 și 34 (Titlul V), recunoștea Statul ca singurul intermediar între cererea și oferta de locuri de muncă care funcționa conform clasamentelor cuprinse în liste numerice, în timp ce apelul de nume era permis în câteva cazuri limitate. O abordare etatistă barocă, neaplicată și ineficientă, copleșită din fericire de directivele europene.
Atunci a fost rândul lui act de locuri de muncă pentru a modifica unele prevederi care au devenit depășite în timp: articolul 4 (Sisteme audiovizuale) referitor la telecomenzi, contestate de tehnologiile moderne; Articolul 13 (Atribuțiile lucrătorului) care îl face mai flexibil ius variandi a angajatorului pentru a permite o mai mare mobilitate a personalului din cadrul companiei în schimbare. În cele din urmă, s-a schimbat Articolul 18 (Reintegrarea la locul de muncă) pe tema reglementării concedierilor nejustificate. S-ar putea spune că această schimbare a dus la un alt Război de Treizeci de Ani (caracterizat prin greve, demonstrații, referendumuri și chiar unele sacrificii de vieți nevinovate).
Astăzi articolul 18, în aplicarea sa generală, a fost reînnoit în mare măsură prin legea nr.92/2012. Pe margine, dgls nr.23 din 2015 a introdus unul diferit reglementarea concedierii individuale (cu unele referiri la concedieri colective) să se aplice angajaților angajați din 7 martie a acelui an cu contract pe durată nedeterminată cu protecție sporită.
Jurisprudența constituțională a modificat deja o regulă importantă care era predictibilitatea costurilor în cazul concedierii considerate nejustificate. Dar cele mai destabilizatoare modificări ale legii nr.300 sunt derivate din rezultatul referendumurile abrogative din 1995 referitor la articolul 19 (Constituția reprezentanților sindicatelor întreprinderii) și articolul 36 (contribuțiile sindicatelor). După abrogarea prin referendum, sistem de colectare a cotizației de membru a rămas intactă în negocierile colective (totuși, prin acorduri cu instituțiile de asigurări sociale, acum încorporate în INPS, a fost extinsă și la asocierea reținerii la sursă pe pensii).
Modificările aduse articolului 19, prin aceeași inițiativă de referendum, rămân o rana nevindecata și constituie, în opinia scriitorului, o adevărată destabilizare a sistemului instituțional prevăzut de Statut. Alineatul abrogat se referea la „asociațiile aderente la cele mai reprezentative confederații la nivel național”: prin această dispoziție „legea vie” ajunsese la un sistem juridic real bazat pe criteriul unei mai mari reprezentativităţi, ca fapt reieșit din realitatea actuală, indiferent de cerințele și procedurile prevăzute de articolul 39 din Constituție, regulă devenită învechită, prin simplul fapt că sistemul sindical a luat o cale diferită de cea prevăzută. acolo.
Mutilarea articolului 19 a deschis cutia Pandorei și a produs multiplicarea numărului de contracte colective, definit ca „pirați”, dar aplicat la nivel corporativ. Se caută un remediu pentru această situație, dar este greu de găsit fără aplicarea articolului 39 din Constituție, considerat totuși inaplicabil ordinului intersindical instituit după război.
