Puncte slabe ale contextului de reglementare italian pentru lucrări publice. Ce au alte țări și noi nu avem? Rezultatele unei comparații internaționale.
In tema infrastructurii și lucrărilor publice, ne întrebăm dacă astăzi este posibil în Italia să realizăm proiecte de calitate, sau dacă cadrul de reglementare italian ne permite să proiectăm lucrări utile, construite la timp și cu costuri prestabilite și capabile să atragă capital privat. Dintr-o comparație internațională asupra cadrului de reglementare în domeniul lucrărilor publice, în Sistemul nostru de Țară reiese o serie de criticități deosebite care ar putea reprezenta un obstacol în realizarea Proiectelor de Calitate.
Analiza a fost efectuată pe 7 țări: Italia, Germania, Regatul Unit, Spania, Franța, Olanda, Suedia. Caracteristicile de reglementare comparate au fost: sistemul juridic și structura guvernamentală, planificarea lucrărilor, metodele de gestionare a părților interesate și a consensului, evaluarea utilității și impacturi economice, proiectare, atribuire.
Din aceasta rezultă o serie de particularități ale sistemul italian, pe care se pare că o are puncte slabe în special în faza de planificare și programare.
În primul rând, în practica europeană, faza de evaluare a utilităţii lucrării prin Analiza Cost-beneficiu (ABC) şi alte criterii este anticipată la faza de planificare şi este formalizată. În Italia momentul de evaluare este amânat (doar sugerat) în faza de planificare, nepermițând evaluarea a priori a utilității lucrării. În plus, există o lipsă de formalizare și standardizare a metodologiei. Acest lucru nu permite comparații între lucrări și face imposibilă utilizarea metodologiilor de evaluare precum CBA pentru a determina prioritatea lucrărilor. De exemplu, în Germania, pentru infrastructurile de transport, metodologia ACB se aplică în mod tradițional încă din faza de planificare, pentru a determina lucrările prioritare. Lucrările sunt apoi prioritizate și planificarea este realizată de Guvernul Federal. Metodologia ACB este, de asemenea, formalizată în linii directoare și prevede o metodologie standard.
În al doilea rând, țările străine acordă mai multă pondere decât Italia componentei tehnice și nu celei disciplinare atât în coduri, cât și în practici. În plus, în Italia, evaluarea tehnică finală a proiectelor ar părea vagă și nu bine determinată. Rezultatul este o lipsă de detalii tehnice în proiectul executiv cu recurgerea la variante. Tot în Germania, de exemplu, sistemul de proiectare se bazează pe standarde tehnice foarte stricte (Din Normen). Din Normen sunt aproximativ cincizeci de dosare tehnice, foarte voluminoase și detaliate, organizate pentru toate tipurile diferite de procese. Ofertele sunt formulate pe baza de liste de preturi unitare indicate intr-o maniera foarte detaliata si completa de catre client in urma unor formulare tip intocmite de Ministerul Terenului teritorial de care apartin.
Pe de altă parte, analizând modalitățile de atribuire, țările luate în considerare au instituții similare din punct de vedere normativ (licitație comună sau separată, procedură deschisă sau restrânsă, ofertă mai avantajoasă din punct de vedere economic etc.). Diferențele se datorează practicilor utilizate de autoritățile contractante. De exemplu, în Italia, reducerea maximă ar părea a fi mai răspândită decât oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic, în ciuda faptului că a doua metodă este de preferat.
În sfârșit, se subliniază că în Italia nu există un proces formal de implicare a populației, care este prezent în multe țări analizate. În cadrul acestora, acest institut este plasat în mod normal în fazele inițiale pentru a discuta atât oportunitatea de a efectua lucrarea, cât și caracteristicile acesteia. În Franța, de exemplu, instrumentul de dezbatere publică intervine „în amonte” de procesul decizional al unui proiect și este plasat într-un moment de timp al elaborării în care proiectul poate fi încă modificat, total sau parțial. Dezbaterea publică are ca obiectiv legitimarea democratică a deciziei ulterioare și permite instituției propunătoare să informeze populația și subiecții interesați despre proiect, precum și să primească informații și sugestii.
Din această comparație internațională și din analiza criticităților în construcția lucrărilor, se poate afirma că fazele inițiale, primele proiecte, sunt cele mai complexe, unde există numeroase elemente de incertitudine (tehnice, administrative, economico-financiare) care fac ca timpii de implementare să fie mai lungi și mai dificil de făcut previziuni fiabile asupra progresului economic al lucrării.
În ansamblu, numeroasele criticități întâlnite în timpul construcției unei lucrări pot fi urmărite până la deficiențele sistemului de planificare, evaluare, autorizare și construcție a infrastructurii. Aceste probleme critice derivă, la rândul lor, din lungimi birocratice și procedurale, din structurile legislative, din planificarea financiară, din opozițiile sociale, din oportunitatea prea ușoară de a face apel la instanțele de contencios administrativ (deseori caracterizate prin abilități tehnice specifice modeste) cu întârzieri și amânări. în ordinul anilor, precum și din inerția politică și dificultățile de planificare. Aceste probleme sunt atribuibile din punct de vedere istoric sistemelor politico-administrative care nu au reușit întotdeauna să stabilească priorități clare de intervenție și să ducă la bun sfârșit ceea ce a fost prevăzut și asumării lor limitate de responsabilitate.
Aceste probleme vor fi subiectul primului Workshop QPLab, care va avea loc la Roma pe 30 septembrie la Auditoriul Via Veneto (vizitați site-ul evenimentului).
