Renașterea italiană a uimit întotdeauna spectatorul pentru măreția banchetelor sale, pentru rafinamentul mobilierului și pentru somptuozitatea mâncărurilor care au fost servite pentru a da prestigiu și a degaja bogăția proprietarului. Toate imaginile care vin la noi reprezintă banchete impunătoare unde aşezarea oaspeţilor a urmat un ritual nu diferit de cel din Evul Mediu sau triclinul roman. Consumul preparatelor a fost un adevărat spectacol, unde până și mâncarea a devenit protagonistă prin tăierea cărnii care era executată „din mers” de către cioplitor, figură al cărei rol era strâns legat de „cioplitor”.
Sculptorul a fost adevăratul protagonist al banchetului renascentist deoarece a rezumat în sine funcțiile maitre di sala de astăzi, dar și ale organizatorului de nunți, având toată puterea de a organiza meniul, numărul de feluri, mobilierul camerei și rolurile personalului din sala de mese și bucătărie precum și spectacolele care au însoțit momentul mesei.
Informațiile despre Renașterea noastră în bucătărie provin nu numai dintr-o amplă literatură, ci și dintr-o activitate picturală compulsivă care nu ne-a redat nu doar picturi din viața reală, ci și prin dezvoltarea întregii linii de naturi moarte al căror obiect electiv. era doar mâncarea.
Pictorul J. Beuchelaer este, fără îndoială, printre cei mai semnificativi ai acestei perioade, întrucât și-a propus să reprezinte opulența caselor domnișoare și disponibilitatea largă a alimentelor. În picturile sale este posibil să găsim orice tip de mâncare în forme și culori asemănătoare cu cele disponibile într-o bucătărie modernă. În orice caz, picturile acestei perioade trădează consumul excesiv de carne și mai general de proteine de origine animală, care nu se mai limitează la curtea umilă și rezultatele vânătorii, ci etalează o largă disponibilitate de produse pescărești și carne de vită, pe vremea când vitele erau motorul animal al fermei.
Sacrificiul vitelor pentru hrană a constituit în sine ostentația unei abundențe neobișnuite, putând scădea animalul din ciclul de viață al fermei. În picturi, mărimea fructelor și legumelor stârnește și o minune considerabilă, semnificativă pentru o agricultură foarte evoluată și cu o biodiversitate ridicată. Rețetele pe care le avem arată utilizarea a zeci de ingrediente cu secvențe de preparare care necesită personal de bucătărie și spații mari pentru pregătirea preparatelor.
Majoritatea rețetelor care au ajuns la noi datorită muncii lui Cristoforo da Messisbugo sau Bartolomeo Scappi prevăd o utilizare metodică a zahărului și nu doar la deserturi. Costul ridicat al zahărului și culoarea sa albă, simbol al purității, definesc un simbol de statut al banchetului renascentist. Se știe că zahărul a fost importat din Orient de secole, dar probabil mulți nu știu că Sicilia și o parte a Calabriei, după 1300, erau producători de zahăr din trestie.
De fapt, arabii introduseseră deja în secolul al IX-lea d.Hr. nu doar cultivarea trestiei de zahăr, ci și tehnologia de extracție și cristalizare a zahărului în blocuri conice. De fapt, țesuturile vegetale ale trestiei au fost zdrobite în interiorul unei adevărate mori de ulei, iar sucul obținut a fost supus la trei arderi. Lichidul gros astfel obținut a fost turnat în vase conice de lut, cu forma tipică de pâlnie inversată, astfel încât fracția lichidă, care conține zaharuri reziduale necristalizabile, să poată ieși din orificiul bazal, în timp ce masa reziduală cu o consistență ridicată, lent cristalizat în interiorul vasului conic.
