De ce atât de mulți intelectuali împotriva reformei?
Oricine are de-a face cu intelectuali sofisticați, drepti și „independenți” de profesie se întreabă uneori de ce mulți dintre ei sunt împotriva reformei. Pentru a răspunde, ele pot fi clasificate în patru categorii: cele ale detaliului, cele ale contra-puterii, cele ale antipopulismului, cele de acolo este mult mai mult.
Cultura, profesionalismul, rigoarea mentală sunt prieteni ai detaliilor. Detaliile greșite trebuie găsite și corectate. În spatele poziției intelectualilor detaliului stă insistența corectă pe care până și propaganda pentru „da” a pus-o în a invita să citească cu atenție reforma și să nu voteze ghidată de motive politice care nu țin de judecata asupra validității acesteia. Insistența este corectă dar trebuie însoțită de recomandarea de a cântări argumentele pro și contra detaliilor care se descoperă în lectură și vot prin cântărirea diferitelor lor importanțe.
Iată „de ce nu” dat La Stampa de un tânăr student, care poate vrea să imite vreun profesor de detaliu: reforma acordă titlul de senator și imunitate reprezentanților unor organe locale discreditate. Având în vedere, și neadmis, că acest lucru este adevărat, de ce argumentul nu este compensat cu noile, importante limite pe care reforma le pune asupra puterii autorităților locale, reducând și ocaziile păcatului și stimulentele la păcat? Atunci cei implicați în detaliu devin suspecți de rea-credință atunci când fac să creadă, împotriva oricărei probe și a tuturor bunului simț politic și juridic, că o reformă cu detalii mai bune se poate face imediat după respingerea ei.
Cei de contra-putere: cei mai buni intelectuali se simt adesea pe bună dreptate a fi profesioniști în controlul puterii. Sunt îngroziți de „trădarea clericilor”. Deci, deși cunosc bine diferențele dintre Weimar, perioada postbelică și cea de azi, sunt înclinați să simpatizeze cu o Constituție care, în memoria fascismului, a permis multiplicarea dreptului de veto a o mie de contraputeri, în teama că puterea va deveni putere excesivă . Reforma propusă la referendum reduce doar puțin excesul de vetouri care blochează reformele țării și încearcă să ofere contraputerilor un loc mai potrivit, precum un Senat al autonomiilor, și să le responsabilizeze mai bine, ca atunci când aduce criterii la nivel constituțional pentru a reduce la tăcere opoziția prin plasarea încrederii.
Dar alarma preoților contraputerilor nu se potolește: „guvernul ar ieși prea tare”. Și în cazul lor, există un aspect al bunei-credințe intelectuale; uneori, din nefericire, există și suspiciunea de contiguitate și connivență cu cei care câștigă chirii nedrepte din gestionarea unor contra-puteri: birocrații privilegiate (inclusiv cele academice), tufături ale autorităților locale, sectarism încăpățânat al politicii de partid reziduale, zone ale justiție, margini ale corporațiilor media, sindicate și afaceri. Din punct de vedere al economiei, cei din contraputere sunt cei mai puțin convinși că rețeta reluării creșterii sunt înainte de toate reformele structurale: pentru că acestea necesită tocmai lupta împotriva intereselor particulare care se organizează în contraputeri pentru a le bloca. Cei din contraputeri preferă să dea vina pe austeritate și pe doamna Merkel.
Cei ai antipopulismului. Acest grup se află în cea mai paradoxală situație, până la punctul în care din când în când suferă de amețeli, este dezorientat și argumentația lui suferă de ciudat dezacorduri. Intelectualul este prin definiție antipopulist. Reforma a fost realizată cu efort, compromisuri și captatio benevolentiae de către guvern, mai întâi în foarte lungă bătălie parlamentară și apoi în dura campanie pentru referendum. Procedând astfel, pe lângă personalizarea puternică realizată de Renzi îndelung, propaganda a recurs la toate tonurile de retorică posibile, de la cele mai lucide la cele mai brânzoase. Există motive pentru o acuzație de populism și antipopuliștii profesioniști profită de ocazie.
Există, totuși, problema, paradoxul: cei mai flagranți populiști din arena politică italiană, ale căror nume este de prisos să le numesc, sunt violent împotriva guvernului și a reformei, iar intelectualii antipopuliști îi găsesc alături, adesea cu similare. critici la adresa textului supus referendumului. Se găsesc unul lângă altul și uneori aproape că își adoptă tonurile. Confuz. Deci, toate împreună, este o curte de strigăte populiste mai mult sau mai puțin opuse?
Sau călărem cu toții un concept prost definit, populismul, care riscă să întunece reflecția asupra modurilor în care este corect și necesar să căutăm un consens pentru a guverna o democrație complexă și greu de evoluat? Poate că vânătoarea mai mult decât justificată a teribila vrăjitoare a votului de schimb ne face să pierdem măsurile potrivite în a-i judeca pe cei care trebuie să cântărească și să dozeze compromisurile cu o grijă extremă, dar nu le pot evita pe toate complet?
În cele din urmă, sunt cele din există mult mai mult. Benaltrismul este, de asemenea, una dintre modalitățile prin care o anumită mândrie intelectuală este declinată. Și iată cunoscătorii profundi ai istoriei Republicii care minimizează importanța de a avea o Constituție corectă: ceea ce contează este altceva. Ce? Alegerea este largă, variind de la coeziunea politică până la credibilitatea liderilor, de la rezultatul ciocnirilor dintre grupurile de interese de la baza țării până la evenimente incontrolabile ale situației internaționale, de la ritmul eticii care animă cetățenii și reprezentanții acestora până la rafinamente supreme, ca funcționarea efectivă a constituției materiale care depinde doar parțial de cea formală.
În ceea ce privește constituția materială, cineva observă că s-au implementat legi importante și cu actualul bicameralism: adevărat, căci este adevărat că aceasta a impus adesea forțarea constituției materiale prin umilirea și înlăturarea responsabilității din dezbaterea parlamentară cu șantajul sistematic al votul de încredere. Alături de benaltismul „înalt” se mai găsește și cel al unei ligi mai puțin nobile, miop, acela de: de ce să pierzi timpul cu constituția când este nevoie de stimulare a creșterii.
Acest lucru este mai puțin nobil intelectual, dar poate fi periculos de tehno-economic până la punctul de a recurge la acrobații econometrice pentru a simula impactul unui lucru sau altuia. Nedumerirea pe care o stârnește obiecția benaltristă este dublă: pe de o parte, nu vedem de ce să renunțăm la îmbunătățirea regulilor constituționale din cauza faptului că nu sunt singurele care ne determină destinul; pe de altă parte, obstacolele pe care bicameralismul egal și formularea actuală a Titlului V le pun în calea ducerii mai departe, mai devreme și mai bine, a tuturor „celelalte”, adică a celorlalte reforme, a celor economice și sociale pe care le simte toată lumea. sunt foarte urgente, sunt evidente.
