Ce a decis de fapt Curtea Constituțională cu privire la blocarea contractelor publice de muncă? Până la dispoziţia sentinţei, măruntul comunicat al judecătorilor constituţionali lasă câmpul deschis celor mai variate interpretări. Și într-adevăr mass-media s-a lansat în calcule absurde cu privire la costul pentru Trezorerie al obligației de a relua tranzacționarea; funcționarii publici sunt nemulțumiți pentru că se așteptau la o „recuperare”; cetățenii sunt îngrijorați pentru că nu știu dacă vor fi nevoiți să plătească mai multe taxe pentru a face față noii poveri ale statului.
Din nou, în Italia, haosul legislativ, neclaritatea anumitor formulări constituționale, o dezbatere publică strigătoare și stârnitoare de anxietate, produc un fel de nedumerire în rândul disputelor juridice care deseori ucide legile economice și chiar bunul simț sănătos.
Strict vorbind, Curtea a spus doar că oprirea negocierilor nu poate fi eternă și că, prin urmare, după cinci ani a sosit momentul reluării negocierilor. De ce cinci ani și nu zece? Mister. Și ce înseamnă a negocia? Și cu cine? Curtea nu spune asta. Așadar, pentru început, toate cifrele care înconjoară costul pe care noile negocieri îl vor aduce în cassa statului sunt nefondate.
De fapt, admis și neadmis că negocierea este obligatorie, nu este deloc sigur că acest lucru implică o povară pentru angajator. De altfel, dacă statul ar fi un angajator capabil, ar negocia majorări contractuale strict legate de atingerea obiectivelor de productivitate, adică legate de o reorganizare profundă a birourilor, de disponibilitatea mobilității între diferitele administrații, de angajamentul pentru actualizarea profesională a angajati.
În acest caz, de exemplu, o reducere a numărului de angajați ar putea fi prelungită neinlocuind pensiile normale si prin urmare ar exista economii considerabile in acest mod pentru a fi redistribuite dupa criterii selective catre cei care raman serviciul.
Deci nu este deloc sigur că pentru a face față unei reînnoiri contractuale, statul trebuie să aloce neapărat o sumă în bugetul său. Într-adevăr, având în vedere situația de criză, ar trebui să declare încă de la început că, așa cum se întâmplă în multe companii private cu risc de faliment, scopul său este de a eficientiza aparatul birocratic și de a economisi costuri.
Se spune că funcționarii publici au fost sancționați de blocarea negocierilor. Sigur, dar cu privire la ce și la cine? În sectorul privat, sancțiunea a fost puternică atât pentru angajați, cât și pentru cei care desfășoară activități independente. Și atunci funcționarii publici au plecat de la salarii mult mai mari decât cele din sectorul privat pe care blocada nu le-a compensat încă pe deplin, mai ales în ceea ce privește managerii. Mai general ne întrebăm dacă în acest fel Curtea nu a inventat o obligație de negociere care nu există într-o societate de piață liberă.
În realitate, din punct de vedere politic, diferitele guverne din 2010 până astăzi găsiseră comodă formula de blocare a negocierii inserată în corpul mare al Legii Finanțelor pentru a nu fi nevoite să negocieze direct cu sindicatele pentru reduceri de personal sau reduceri de salarii. Acum, Curtea pune guvernul Renzi în fața sarcinii dificile de a contesta deschis sindicatele, de a face față grevelor și pierderii sprijinului în rândul celor peste 3 milioane de funcționari publici obișnuiți cu rutina liniștită a locului sigur fără răspundere. Cu excepția cazului în care preferați să vă întoarceți la finanțele fericite din ultimii ani.
Inventând formule extravagante precum „neconstituționalitatea care a intervenit„, sau dorind să dea conținut concret formulării constituționale a unei remunerații echitabile și demne, se ajunge pe căi întortocheate care, în loc să asigure dreptatea, riscă să consolideze privilegiile și să fragmenteze și mai mult societatea italiană, crescând neîncrederea față de instituțiile care, de altfel. , este deja la nivel de gardă.
