Odată cu semnarea acordului între partenerii sociali privind productivitatea de la Palazzo Chigi, s-a finalizat ceea ce autoritățile europene ceruseră, în regim de urgență, la începutul lunii august a anului trecut, și anume un intervenţie semnificativă asupra regulilor pieţei muncii şi asupra creşterii competitivităţii sistemului de producţie.
După cum se știe, pentru a da curs solicitărilor celebrei scrisori de la BCE, guvernul Berlusconi, în contextul așa-numitei „manevre de august”, cu art. 8 identificate în negociere corporativă și teritorială, chiar și prin derogare de la negocierea națională și o serie de precepte legale (nu doar pentru flexibilitatea la intrare și ieșire, ci și de exemplu în materie de timp de lucru), instrumentarea adecvată pentru recuperarea productivității și a competitivității.
Ostilitatea acum rampantă din țară față de guvernul Berlusconi a fost susținută instrumental și de președintele de atunci al Confindustria, Emma Marcegaglia, care, cu o regurgitare neistoric a metodei concertate, a decis anularea politică a prevederii guvernamentale, fiind de acord în septembrie următor cu CGIL a Susannei Camusso, și cu Cisl și Uil în cârma, că au fost încredințate chestiunile de relații industriale și negocieri colective la determinarea independentă a părților și angajamentul de a aplica doar ceea ce s-a convenit cu CGIL, CISL și UIL și la toate nivelurile structurilor teritoriale.
Guvernul Monti, după reforma pensiilor care a ars pe toată lumea la timp, în abordarea reformei pieței muncii, în pofida situației de urgență dramatică predominantă, a căutat inițial, deși servind perioade mai lungi, acordul mai nedureros și mai practicabil din punct de vedere politic între cei doi. partenerii sociali.
Negocierea epuizantă privind flexibilitatea de intrare și ieșire purtată de ministrul Fornero cu sindicatele, și cu unele declarații îndoielnice ale noului președinte al Confindustria, a evidențiat, de asemenea, dacă ar mai fi nevoie de confirmare, toate slăbiciunea şi pericolul metodei concertate, întrucât această metodă presupune acordul tuturor subiecților interesați, iar pentru a-l avea trebuie să fie de acord să călătorească cu viteza celui mai lent convoi și mai rezistent la schimbare, adică CGIL, până la recunoașterea acestuia, așa cum a fost cazul pentru mult timp, dreptul de veto.
Atât de mult încât Guvernul, pentru a ieși din impasul în care a riscat să blocheze reforma pieței muncii, l-a introdus în relația cu partenerii sociali metoda „verbalizării”.: dialogăm cu toată lumea, se consemnează diferitele poziții și apoi oricine are sarcina deciziei, adică Guvernul, decide.
Dacă odată cu legea Fornero, Guvernul s-a ocupat în cele din urmă să intervină autonom pe o chestiune care a dezlănțuit cele mai ample și mai nejustificate controverse demagogice din motive contrare, atât de stânga cu presupusa introducere a libertății de demitere în urma modificării ' artă. 18 din Statut, atât de dreapta cu creșterea proclamată a șomajului în rândul tinerilor din cauza constrângerilor impuse contractelor flexibile, pe tema redresării competitivității și productivității țării, însuși premierul a plasat, cu presiuni puternice, un responsabilitatea partenerilor sociali obligația de a oferi și ei o contribuție la depășirea crizei economice grave aflate în desfășurare.
Lacordul privind productivitatea sa ajuns la Palazzo Chigi între toate asociațiile de afaceri și sindicatele, cu excepția CGIL (care își confirmă astfel ostilitatea substanțială față de actualul guvern), conduce la întărirea negocierii societății cu o delegare clară nu numai asupra regularizării raporturilor de muncă și asupra modalităților de desfășurare a muncii, asupra muncii. și asupra organizării muncii, dar și asupra posibilității de interceptare a unei cote care derivă din majorările contractelor naționale care urmează să fie alocate salariului companiei legate de creșteri ale productivității și profitabilității.
Prin urmare, este de dorit ca descentralizarea negocierilor colective la nivel de companie, al cărui izvor juridic este dat tocmai de legislația derogatorie a art. 8 din decretul-lege 138/2011, care încearcă să ne alinieze sistemul de relații industriale la cel al marilor țări europene, începând cu Germania, permite acum companiilor cu reprezentanți sindicali proprii, în general mai pragmatici și mai aproape de nevoile lucrătorilor decât de vechile poziții ale unor sindicate, să identifice cele mai potrivite soluții contractuale pentru creșterea productivității și a competitivității companiei printr-o mai bună utilizare a factorilor de producție și a organizării muncii în scopul salvării locurilor de muncă, a consolidării activităților existente și a creșterii investițiilor pentru a fi gata de a lega redresarea la capătul „tunelului”.
