Din perioada postbelica si pana astazi au existat doar doua legi de reformare a sistemului de pensii caracterizate, daca nu tocmai printr-o „viziune”, cel putin printr-un „proiect”. Prima a fost legea nr.153 din 1969 care a stabilit sistemul de pensii pe care a doua (legea nr. 335 din 1995) l-am modificat profund deși presupunând o tranziție prea lungă pentru a fi considerată minim adecvată și corectă la nivel intergenerațional.
Legea (delegația) din 1969, care introduce modelul de remunerare (așa-numita verigă de remunerare, așa cum se numea atunci) și luând ca referință și remunerația pensionabilă a ultimilor trei (care a devenit ulterior cinci și zece după au avut loc reforme) ani de muncă, tindeau, în principiu, să garanteze pensionarilor un tratament echivalent cu nivelul salariului sau al venitului (pentru că în 1990 se aplicau aceleași criterii și lucrătorilor independenți) atins la sfârșitul vieții de muncă.
În realitate, cu această prevedere și cu acele reguli, singura intenție a fost de a oferi o pensie decentă celor care au avut un istoric de muncă și de securitate socială destul de accidentat în perioada imediat postbelică. Sau chiar și-au văzut plățile, legate de activitățile de muncă dinaintea conflictului, dispărând din cauza inflației postbelice. De altfel, anii de muncă anteriori ultimilor trei, care au devenit ulterior cinci, au servit doar la determinarea vechimii în muncă, indiferent de contribuțiile plătite, în scopul calculării cuantumului pensiei (care în sectorul public era de fapt echivalent cu ultimul salariu primit) conform următoarei formule în vigoare în sectorul privat: 2% xn = % din salariul pensionabil al ultimilor ani de muncă.
2% reprezenta rentabilitatea fiecărui an de serviciu, „n” numărul de ani: care dădea posibilitatea de a primi, cel mult, 80% cu 40 de ani de asigurare (sau, proporțional, mai puțin în funcție de numărul de ani de muncă) . După cum este lesne de înțeles, a fi acordat pensii nesuportate de un sprijin contributiv corespunzător timp de decenii stă rădăcina nu numai a deficitului de pensii, ci și a unei mari părți a datoriei publice. La aceste reguli s-au adăugat pensiile de pensionare care permiteau accesul la pensie pe baza unei cerinţe de contribuţie egală cu 35 de ani (20 sau 25 sau chiar mai puţin în sectorul public) indiferent de vârstă, pentru a compensa aşa-zişii lucrători precoci, înscris la o vârstă fragedă în rândurile societăţii industriale. Astfel, milioane de lucrători au putut să se pensioneze voluntar sau să fie forțați să facă acest lucru ca concedieri în procesele de restructurare a producției la o vârstă de puțin peste 50 de ani (deși ulterior a fost adăugată și o cerință de date cu caracter personal).
Aceasta este ordinea care, intrând în sinergie că o accelerare impresionantă a speranței de viață, ar fi dus, în lipsa reorganizării, la prăbușirea (cu o cheltuială de până la 23% din PIB în jurul anului 2030) a sistemului de pensii și a finanțelor. public. Reforma din 1995 s-a ocupat de depășirea dezechilibrului cauzat de sistemul de salarizare care, în esență, și în fața creșterii speranței de viață, a avut tendința de a oferi pensionarilor un anumit număr de ani de beneficii neacoperiți de cuantumul contribuției (Tabelul 1). ).
Tabelul evidențiază - prin compararea numărului de ani acoperiți de cuantumul contribuției cu cei ai vieții reziduale la pensionare, inclusiv a perioadei de prestație reproporționată corespunzător a supraviețuitorilor, în diferitele metode de calcul - „poziția de remunerare” a sistem de remunerare. Prin adoptarea calculului contribuției (suma la care se calculează tratamentul este dată de suma creditelor anuale, reevaluate pe baza PIB-ului nominal, înmulțită cu coeficienții de transformare ajustați la vârsta de pensionare într-un interval flexibil) a sinalagma dintre contribuțiile plătite și performanță, dar acest lucru se face abia din 1996 cu noi angajați, în timp ce cei care aveau, înainte de acea dată, vechime de cel puțin 18 ani au rămas în întregime în mecanismul de remunerare; celelalte sunt incluse în sistemul mixt cu criteriul pro rata, până când – după reforma Fornero din 2011 – calculul contribuției a fost extins pro rata la toate începând cu anul 2012. Principalul viciu al Legii nr. 335 din 1995 (reforma Dini) constă tocmai în descarcarea soldului sistemului asupra viitorilor pensionari, salvând pe cât posibil lucrătorii în vârstă, mai ales pe aspectul cheie al vârstei de pensionare.
Această abordare a fost justificată cu alibiul pensiei suplimentare. Se va retrage tânărul – se spunea – la timp cu o rată de înlocuire mai mică? Problema este rezolvată. – s-a adăugat – Pentru că tânărul nostru se va putea înscrie într-un fond de pensii și, astfel, va putea acoperi decalajul în tratamentul pensiei. Cu excepția faptului că trebuie să constatăm, ani mai târziu, că rata obligatorie de 33% pentru angajați (chiar și cele ale lucrătorilor semisubordonați și independenți sunt în creștere) nu permite o bază economică adecvată pentru pensiile suplimentare. Astfel, reformele succesive au încercat, deloc surprinzător, să facă tranziția mai scurtă și mai echitabilă, și să obțină de la sistemul de pensii o contribuție la consolidarea acelor conturi publice pe care acesta a contribuit în mare măsură la destabilizare. Cert este că modelul prefigurat de reforma Dini și ajustările ulterioare este urmașul unui proiect cu capul întors pe spate, în sensul că nu își propune să garanteze tinerilor muncitori de astăzi - chemați de zeci de ani să plătească o treime. din venitul lor pentru a finanța pensiile existente, deoarece sistemul rămâne cu plata pe măsură – un singur tratament
Perspectivele incerte de pensie ale tinerilor nu derivă așadar din regulile de creditare a contribuțiilor și din mecanismul de calcul al prestațiilor, ci din condițiile lor precare și ocazionale de angajare pe parcursul vieții lor de muncă. Se va încheia o carieră caracterizată prin acces tardiv la muncă, prin relații întrerupte și discontinue (fără a putea beneficia, de altfel, de un sistem adecvat de plase de protecție socială care să îmbine diferitele perioade de lucru, marcate poate de relații reglementate de diferite regimuri). până vă afectează negativ pensionarea. Este clar că modelul de protecție socială ar trebui îmbunătățit în sensul unei mai mari uniformități a protecției în timpul vieții de muncă, dar nimeni nu se poate amăgi că este posibil să se revină la un nivel general de muncă dependentă stabilă și, prin urmare, să poată pentru a salva pensia de mâine prin protejarea forțată a raporturilor standard de muncă, astăzi.
Politicile în favoarea angajării tinerilor ar trebui puse în sinergie cu o reorganizare a sistemului de pensii care să privească înainte, adică către un model capabil să protejeze munca de astăzi și de mâine la momentul pensionării în toate particularitățile și diferențele sale față de trecut. . Pietrele de temelie ale acestei propuneri ar putea fi următoarele: 1) noile reguli ar trebui să se aplice numai noilor angajați și noilor angajați (deci pentru tineri); 2) plățile s-ar face pe baza unei cote uniforme de contribuție – și egală cu 24-25% – pentru salariați, independenți și semisubordonați (se poate aprecia o gradualitate limitată în operațiune) dând naștere unei obligații pensie contributiva; 3) pentru acești lucrători s-ar institui un tratament de bază, egal cu cuantumul indemnizației sociale și finanțat prin impozitare generală care, la momentul respectiv, ar avea rolul de bază pentru pensia contributivă sau ar juca rolul de venit minim pentru cei care nu și-au putut asigura o pensie; 4) în ceea ce privește finanțarea pensiei suplimentare, ar fi permisă un proces de renunțare voluntară și plata relativă a contraprestației într-o formă de pensie suplimentară, a câtorva puncte din cota de contribuție obligatorie, în termenele și cu precauții ipotetizate, în acest sens, din reforma Fornero, într-o regulă programatică rămasă pe hârtie.
În ansamblu, propunerea ar trebui investigată cu atenție, mai ales în ceea ce privește costurile, care în orice caz ar fi mai mici decât cele presupuse teoretic în planurile actuale. Ar crea, în mod permanent, o comoditate de a face noi angajări datorită prevederii unei cote de impozitare pentru companii care se reduce cu până la 8-9 puncte (și deci datorită scăderii costurilor cu forța de muncă), unificarea din care în jos ar ajuta să se facă
Și, prin urmare, ar prezenta un grad de sustenabilitate mult mai mare decât cel care decurge din proiectele examinate de Parlament care, într-un fel sau altul, (fie inventând exodate de contrabandă, ca în cazul celor 4 de profesori, fie emitend ipoteza unei un fel de pensionare „flexibilă” cu scopul exclusiv de a restabili beneficiile de vechime în practică) propun să lovească în centrul legii Fornero. Va fi necesar să ne gândim apoi la un mecanism compensator, oarecum retroactiv și parțial încărcat contribuabilului prin recunoașterea unei modalități de răscumpărare, pentru cei care în ultimii ani au rămas prizonierii unui sistem care nu le-a garantat în mod adecvat, cum ar fi pt. de exemplu, cei înscriși exclusiv în conducerea separată la INPS, când tarifele erau prea mici și deci nu erau potrivite pentru a constitui o sumă de contribuție minim adecvată.
