Vestea era în aer: Era mâna lui Dumnezeu de Paolo Sorrentino este în Nominalizări la Oscar 2022 pentru cel mai bun film străin. Este o veste bună? Este adevărată glorie pentru cinematografia italiană? În unele privințe, cu siguranță da: este încă o recunoaștere justă față de o parte a producției noastre cinematografice care exprimă totuși o mare calitate. În alte privințe, însă, duce la reflecție mai atent asupra sensului său, atât în ceea ce privește meritele filmului propus, cât și în ceea ce privește, în schimb, „greutatea” specifică a titlurilor și regizorilor naționali în contextul cinematografiei globale în care Sorrentino este chemat să concureze (ar trebui să se țină seama de faptul că acest filmul este produs și distribuit de Netflix care anul acesta are peste 25 de nominalizări în competiţie în timp ce anul trecut a avut 35).
Cât despre titlu, doar Era mâna lui Dumnezeu este lansat în cinematografe am scris pe larg despre el pe FIRSTonline exprimând rezerve puternice. Și am afirmat direct că opera lui Sorrentino este prea puțină, deoarece se concentrează doar pe autobiografia sa, așa cum au făcut cei doi iluștri colegi ai săi în aceeași perioadă: Carlo Verdon (Viața la Carlo) și Nanni Moretti (Trei etaje). Încă o dată, povestea regizorilor, evenimentele personale, amintirile din copilărie și-au avut cea mai relevantă afirmare în aceste titluri. Și, notoriu, un produs de acest tip poate să nu fie suficient pentru concurează pe scena internațională și sper să câștige public în cinematografe (nu numere interesante). Te face imediat să te gândești: când e puțin de spus, vorbește despre tine.
Desigur, este și necesar să știi să o faci bine și nu este pentru toată lumea. În acest caz, Sorrentino, cu acest film, a reușit foarte bine, la rândul lui, dar noi suntem la ani lumină distanță de la Oscarul lui 2014 cu Marea frumusețe. Cu acea ocazie i-a fost răsplătită nu doar marea sa abilitate tehnică de regizor, ci și propunerea, povestea în imagini a unui mare subiect al cărui nume este suficient pentru a susține întregul film: Roma.
Era mâna lui Dumnezeu, oricât de paradoxal ar părea atunci când își asumă „gloria” nominalizării la Oscar, scoate la iveală și fotografiază mai mult sau mai puțin perfect starea de sănătate al cinematografiei italiene: slab, febril, fără energie și epuizat de Covid. Cu toate acestea, această ultimă considerație este folosită prea des ca factor de atenuare, un fel de „salvare” care ar dori să permită plutirea într-o mare care a fost furtunoasă de mult timp.
Când discutăm despre criza cinematografiei italiene, nu se poate să nu evalueze soliditatea celor trei stâlpi pe care se sprijină cinematografia: concepție, producție și distribuție. Dacă încercați să scrieți „criza cinematografiei italiene” pe Google, apar numeroase link-uri care se referă la mult înainte de răspândirea pandemiei care ne-a văzut pe toți să ne adăpostim în casă și să golim cinematografele.
El este adesea menționat printre cei implicați în cinema o carte din 1982 de Paolo Bertetto (Bompiani) cu titlul „Cel mai urât din lume: cinema italian de astăzi” unde autorul lansa deja o acuzație puternică împotriva generației de mari regizori care au scris cele mai glorioase pagini ale cinematografiei naționale (de la Bertolucci trecând la Ferreri). și ajungând la Fellini) și care cu siguranță a făcut școală dar a lăsat și un deșert de creativitate a cărui greutate încă se simte și în care puțini au reușit să iasă. Nu este surprinzător, la fel Era mâna lui Dumnezeu începe cu imagini în care repropune un „omagiu” maestrului Federico (lampa de podea).
Vă propunem un mic exercițiu: încercați să vă pregătiți propriul personal lista scurtă a celor mai bune titluri italienii din ultimii 10 ani. Este foarte probabil ca după ce am menționat (amintim trei dintre favoriții noștri la întâmplare) pe Matteo Garrone cu Dogman, Cesare trebuie să moară de frații Taviani, Străini desăvârșiți de Paolo Genovese, M-au numit Robot Jeeg de Gabriele Mainetti și, într-adevăr, Marele frumusețe de Paolo Sorrentino, mai rămâne foarte puțin de adăugat. Am menționat doar câteva titluri în care am încercat să trecem dincolo de genurile „tradiționale” ale comediei mai mult sau mai puțin italiene, adică capabile să trateze și alte teme ceva mai îndepărtate de propriile lor. buric naţional-popular. Se întâmplă să ai și alte titluri în memorie? Îți amintești filme recente de exemplu pe tema „istorie” sau „aventură”?
Deci, așa cum am menționat mai devreme: în primul rând ni se pare că putem observa o slăbiciune structurală a scrierii creative, a invenției, a imaginației, a scenariilor puternice și convingătoare. Apoi cinematografia italiană are de-a face un sistem de producție pe de o parte leneș de contribuțiile care s-au uitat mai mult la titluri „regionale” (cele notorii „Film Commissions of...” care au vizat mai mult realizarea de spoturi promoționale decât susținerea lucrărilor de calitate. Pe de altă parte, chiar și producătorii au responsabilitățile lor. în putin curaj exprimat să investească în calitate mai degrabă decât în cantitate. Atenție: asta nu înseamnă că pentru a face filme bune ai nevoie de capitale mari, într-adevăr, de multe ori, este adevărat invers (frații Taviani predau).
Sigur, și să revenim la Covid, au trecut doi ani aparatul de cinema s-a blocat în toate sectoarele sale și este obiectiv dificil să ne gândim să produci ceva ce nu știm când va fi lansat în cinematografe. Dacă la toate acestea adăugăm puterea de producție și distribuție rampantă a giganții rețelei (Netflix, Amazon Prime, Disney+) toate evaluările iau o direcție și o consistență foarte diferită. Distribuția (și acum tot mai mult și producția) pe Web, precum și streamingul canibalizează televiziunea și, în același timp, schimbă și transformă natura „intima” și profundă a cinematografiei.
În ultimul sfert de secol limbajul expresiv s-a schimbat profund, abilitățile actoricești diferite, timpii de filmare concentrați în secvențe de clipuri, scenografia, luminile, mișcările camerei. Suntem inundați de oferte din ce în ce mai globalizate care, fără îndoială, ne determină să ne împăcăm cu o nouă lume a cinematografiei împotriva căreia țara noastră se luptă să țină pasul cu concurența. Întrebarea care se pune este simplă: este cinematograful italian echipat să susțină această comparație?
Cel mai recent Raport Anica pe „Date de pe piața filmelor din 2021” ne oferă numere nemiloase și semnalează annus horribilis al cinematografiei italiene care tocmai s-a încheiat. Citim că „Față de 2020, care a beneficiat de una dintre cele mai bune lansări de piață vreodată înainte de închideri, aceasta este o scădere a încasărilor și a prezențelor de 7,19% și respectiv 11,87%, în timp ce față de 2019 o scădere de -73,36% şi -74,60%; comparativ cu media perioadei 2017-2019 este mai general a Scădere cu 71,39% a încasărilor și 73,03% din prezență”.
Cam atât cinema italian: „Incasările totale (inclusiv coproducțiile) în cinematografe în anul 2021 au fost de 36.336.187 EUR (21,45% din totalul box office-ului; -64,8% față de 2020; -45% media comparativă pentru perioada 2017-2019 din 26/4 ) pentru un număr de intrări egal cu 5.576.987 (22,49% din numărul total de bilete vândute; -64,4% față de 2020; -45,6% față de media 2017-2019)". Dacă eliminăm câteva titluri de succes (vezi ToloTolo de Zalone) rămân firimituri. Între timp sălile de cinema din centrele urbane mici și mari se închid și coboară ca muștele și, cu rare și mici excepții (vezi de exemplu istoria cinematografului Troisi din Roma: un mare merit al unui grup de băieți dinAsociația Mica America care merită menționate) va fi greu de imaginat o recuperare într-un timp scurt.
Deocamdată, să ne mulțumim să-l aclamam și să-l susținem pe Paolo Sorrentino pentru un nou Oscar. Regizorul se simte deja un „câștigător” doar fiind nominalizat și are, cu toții, motive întemeiate să credem asta. În rest, dincolo de Oscar, trebuie doar să facem speranta intr-o minune Film cinematografic italian despre care, însă, nu se știe din ce parte poate veni.
