Unele evaluări recente includ a doză puternică de scepticism spre consecvența și calitatea reală a redresării economice, care se concentrează nu atât pe indicatorii macroeconomici, cât pe problemele de ocupare și salarii. Este însă, în principal, o poziție condiționată de imprecizie, evaluare incorectă a datelor și a relațiilor dintre acestea, aderența necritică la clișee.
Publicarea lui Raportul ISTAT pe piaţa muncii în trimestrul al treilea şi în octombrie, iar cea a Bankitalia pe comunicări obligatorii pentru aceeași perioadă ele pot ajuta să arunce puțină lumină.
În primul rând angajarea crește, dar acest lucru este cunoscut și aclamat: o tendință care s-a consolidat de ceva timp, chiar dacă aproximativ 200.000 de angajați încă lipsesc pentru a ajunge la niveluri pre-covid. Că nu este o revenire ocazională o demonstrează datele de tendință (+2,2% față de trimestrul III 2020) și datele de intrare a forței de muncă în sistemul economic, măsurate prin numărul de ore lucrate (+4,1% față de 2020, și +1,4% față de trimestrul precedent). Elocventă este și cifra posturilor de angajați, care crește cu 2,7% față de trimestrul precedent, și chiar cu 3,3% în industrie și 5,8% în servicii față de anul trecut. Acolo unde trebuie clarificată o anumită claritate este cu privire la variantele de angajare a angajaților.
Primul clișeu: este o ocupație alcătuită din precaritate. Nu este adevărat: este un efect optic. Este adevărat că acum angajările pe durată determinată le depășesc pe cele permanente, dar dintr-un motiv evident: în perioada crizei și înghețarea disponibilizărilor, singurele încetări de muncă (în afară de demisiile voluntare sau de pensionare) erau cele pe perioade determinate pe care le expirau. Este firesc ca de indata ce tendintele economice au facut recomandabila ajustarea fortei de munca, companiile au inceput prin a umple rezervorul clasic al contractelor pe perioada determinata. Nu este deloc adevărat că contractele pe durată determinată au crescut în termeni absoluti: acum sunt 13% dintre angajați, exact ca înainte de criză. De remarcat, ca de obicei în perioadele de creștere, este creșterea foarte semnificativă a muncii de agenție: +30% față de acum 12 luni; trebuie amintit că 80% dintre contractele de agenții temporare (acestea constituie aproximativ 16% din toate contractele temporare) dar 100.000 de lucrători temporari au contracte permanente. Categoric clișeul că așa-zisa precaritate crește odată cu refacerea este complet nefondat. Ar fi atunci o reflecție serioasă asupra ecuației muncă pe durată = precaritate. vom!
Al doilea clișeu: este o ocupație în care munca cu fracțiune de normă are o pondere enormă. Gresit! În perioada de recuperare, angajările cu fracțiune de normă cresc semnificativ mai puțin: în ultimele 12 luni posturile cu normă întreagă au crescut cu 5,6%, cele cu normă parțială cu 3,6%. Incidența cu timp parțial asupra totalului salariaților permanenți este de 11,2, cu jumătate de punct mai mică decât acum 12 luni. Mai mult, o incidență mai scăzută a muncii cu fracțiune de normă, deși marginală, dar semnificativă, deoarece este bazată pe tendințe, se poate observa din cifra orelor lucrate pe cap de locuitor, care crește cu 3,3% în termeni economici (lună pe lună) și cu 2,7%. tendință % (ultimele 12 luni). Ar mai trebui făcută o investigație serioasă asupra programului „involuntar” cu normă parțială: conform Eurostat, definiția se aplică lucrătorilor care ar dori să treacă la normă întreagă și, conform acestei definiții, 15% dintre angajații cu fracțiune de normă din Italia se află în această stare; Cercetătorii italieni, în schimb, tind să adopte criterii care iau în considerare dacă munca cu fracțiune de normă a fost o cerere a lucrătorului sau o propunere a companiei, iar în acest caz cele involuntare ajung la aproximativ 40%.
Al treilea clișeu: salariile sunt în scădere. Nu este asa! Desigur, masa salarială a scăzut în 2020, pe măsură ce numărul angajaților a scăzut. La fel ca în lunile de blocare și imediat următoare, salariile medii au scăzut, dar numai ca urmare a Fondului de concediere. În schimb, începând din 2008 și până în 2019, Eurostat ne informează că salariile medii brute au crescut cu aproximativ 3%, în conformitate cu media UE. Situația este diferită dacă luăm în considerare salariile nete și diferitele categorii de venituri: pentru cel de 16.000 euro pe an net a crescut cu 7,4 puncte (mulțumită mai ales „bonusului Renzi”), pentru cel între 50.000 și 55.000 de euro pe an. 3 este redus cu XNUMX puncte, dar acest grup de muncitori, după cum am aflat din dezbaterea recentă, nu este deosebit de aproape de inima sindicatului! (NB că datele se referă la un singur venit fără copii, prin urmare excluzând deducerile și beneficiile care sunt mai relevante în categoriile cu venituri mici).
Desigur, vorbind de tendințele salariale, este necesar să se țină cont de valoarea reală, deci iputerea de cumpărare. Potrivit Job Pricing, perioada 2014-2019 a văzut că salariile globale au crescut semnificativ mai mult decât inflația: între 5% dintre manageri și 8% dintre lucrătorii; totuși, această tendință favorabilă a fost legată de inflația minimă, dacă nu negativă, care a crescut brusc în a doua jumătate a anului 2021. La sfârșitul trimestrului III (date ISTAT) salariile reale crescuseră cu 1,7%, dar inflația cu 2,6. Pentru 2022, însă, 80% dintre lucrători sunt acoperiți de CCNL reînnoit care prevede creșteri salariale în medie de 1,2%.
Acest lucru indică destul de clar care este ideea legată de problema salariilor: salariile sunt mici și țin doar atâta timp cât indicele prețurilor este, de asemenea, scăzut; este evident că Uniunea nu se poate gândi la creșterea salariilor acționând doar cu scutiri de impozite și contribuții la asigurările sociale, oricât de importantă ar fi paa (care, de altfel, are efecte negative asupra costurilor cu forța de muncă mai mult decât asupra salariilor nete). Ar fi util să facem o comparație serioasă a salariilor italiene și europene, luând în considerare și instituții precum al treisprezecelea, al paisprezecelea, indemnizația de concediere și sistemul de susținere a veniturilor finanțat de întreprinderi și muncitori. Cu toate acestea, nu există nicio îndoială că Salariile italiene sunt la nivelul de jos al UELa urma urmei, productivitatea factorilor, inclusiv a muncii, este printre cele mai scăzute din Europa.
Pe acest teren ne jucăm potrivirea salariilor, cu condiția ca sindicatul să fie capabil să îmbine revendicările salariale cu acordurile asupra altor factori care condiționează productivitatea: deschiderea către concurență și încetarea monopolului în serviciile publice, revizuirea sistemelor de autorizare-control asupra inițiativelor antreprenoriale private și publice, reforma sistemului penal. justiție și civilă și revizuirea competențelor de justiție administrativă, reînnoirea profundă a Administrației Publice de la metodele de recrutare a personalului până la redefinirea misiunii sale față de societate.Toate temele asupra cărora Uniunea se ocupă cu reticență, dar care în acest moment, odată cu Planul de redresare, fi articulate și implementate, ele reprezintă o oportunitate de neratat pentru un Sindicat care vrea să includă problema salariilor într-un proiect de reorganizare a sistemului de țară.
Un ultim aspect al rapoartelor recente asupra cărora Uniunea nu s-a confruntat încă cu o reflecție organică: ISTAT ne spune că rata locurilor de muncă vacante (angajările programate care rămân fără răspuns din lipsa candidaților potriviți) este de 2% în trimestrul III, dublată față de anul trecut. Cu alte cuvinte (după cum indică în mod repetat numeroase cercetări) creșterea cererii de muncă în legătură cu redresarea nu corespunde unei creșteri a ofertei. Și asta explică în mare măsură dificultăţile de recuperare a locurilor de muncă dinainte de criză, dar mai general rata scăzută de ocupare endemică a țării. Cu toate acestea, Uniunea, deși este de înțeles preocupată de evitarea disponibilizărilor, nu pare să acorde atenția necesară promovării noilor locuri de muncă.
Ma rata concedierilor din 2021 (Datele Băncii Italiei) este chiar mai puțin de jumătate din ceea ce era la începutul anului 2019. Odată cu sfârșitul interdicției de concediere în octombrie a existat un vârf (cum se temea), dar a fost imediat reabsorbit. Disponibilizările asupra cărora se concentrează în prezent atenția sindicatelor și a presei nu marchează de fapt nicio creștere față de trendul consolidat istoric, chiar dacă din punct de vedere mediatic unele episoade, mai ales când implică investitori străini ca protagoniști, au avut avea mult hype. Cu siguranță nu este foarte coerentă să difuzăm informații care să pună în evidență unele cazuri, oricât de grave ar fi acestea, pentru a alimenta credința că există o furtună de disponibilizări și a evita să spunem că, per total, disponibilizările nu sunt la fel de temute și că, în orice caz, sunt in scadere.
Taceți în schimb asupra problemei indicate mai sus: lipsa de potrivire între cererea și oferta de muncă. Pe care, ca și pe perspectivele tinerilor pe piața muncii, sunt cheltuite doar cuvinte de îngrijorare încruntă; iar atunci când abordează întrebarea care ar putea da răspunsuri la această problemă, adică politicile de muncă, sindicatul alege să favorizeze o linie defensivă, preocupată în principal de a cere plase de protecție socială care să garanteze veniturile salariaților. O verificare a realității și căutarea solutii constructive ar fi de folos tuturor.
