Punctul de vedere al economiștilor
Oamenii obișnuiți au percepția că trăim într-o eră de mari schimbări, fără egal în istoria umanității. Unii savanți și tehnologi eminenti încearcă să ne spună că nu este deloc așa: de o jumătate de secol trecem de fapt printr-o perioadă de mare stagnare. Privind cu atenție, apar unele suspiciuni: motorul umanității este încă petrol ca acum un secol, motorul cu ardere internă este încă acolo pentru a domina, continuăm să creștem și să sacrificăm animale ca în Evul Mediu și cucerirea spațiului este încă. o asemenea himeră încât pasul mic al lui Neil Armstrong a rămas într-adevăr un pas mic.
Termenul de mare stagnare a fost popularizat de Tyler Cowen, un economist de la școala austriacă care predă la Universitatea George Mason și menține un blog foarte popular despre marginalism și scrie în mod regulat pentru The New York Times. Marea stagnare este titlul unui pamflet de succes de 60 de pagini lansat în 2011 cu Penguin Random House. Acest scurt eseu a provocat atât de multe discuții încât există o pagină Wikipedia de 4 de cuvinte dedicată acestuia. În realitate, cartea are un titlu de kilometraj destul de excentric, dar eficient: The Great Stagnation: How America Ate All the Low-Hanging Fruit of Modern History, Got Sick, and Will (Eventually) Feel Better. Acest pamflet nu a fost încă tradus în italiană, dar Egea a pus la dispoziție în limba noastră eseul ulterior al lui Cowen, mai substanțial și mai exhaustiv, intitulat Media nu mai contează: hipermeritocrația și viitorul muncii. Cowen este una dintre cele mai strălucitoare, autonome și mai puțin convenționale minți ale dezbaterii globale și se află adesea în puternice controverse cu moștenitorii școlii austriece a lui Friedrich von Hayek de la care provine ca antrenament.
Pe partea keneysiană se află Larry Summers, capul de ou al Harvard și protagonist, la bine și la rău, mult din politica economică a lui Bill Clinton și, de asemenea, a lui Barak Obama. Fostul cancelar abraziv de la Harvard nu pierde nicio ocazie de a afirma că ne aflăm într-o epocă a stagnării seculare, preferând acest adjectiv greu celui mai acomodativ „mare”. Summers și-a adunat și prezentat reflecțiile într-un articol din „Foreign Affairs” intitulat The Age of Secular Stagnation: What It Is and What to Do About It.
Marea stagnare este unul dintre subiectele preferate ale lui Martin Wolf, comentatorul șef de economie al „Financial Times”. Un articol de-al său intitulat Is it the era of great stagnation? Acesta este motivul pentru care economia globală nu va mai străluci a fost tradus în italiană și publicat de „Il Sole-24 ore”.
… și cea a tehnologilor
Nu sunt doar economiști și comentatori care ne bat cu acest concept, sunt și câțiva protagoniști ai revoluției tehnologice care își are epicentrul în Silicon Valley. Peter Thiel, până la sprijinirea lui Trump una dintre cele mai ascultate voci din Vale, a scris în cartea sa Zero to One că, în comparație cu schimbările introduse de generația Edison, Teslas, Curies, frații Wright și inovatorii a doua revoluție industrială, cei de astăzi palid. Ne-am fi așteptat la mașini zburătoare, scrie Thiel, și am primit cele 140 de caractere de pe Twitter. Elon Musk, după ce a părăsit PayPal, nu și-a propus să construiască o rețea de socializare, ci mașini electrice cu Tesla Motors și nave spațiale cu SpaceX care să ne ducă pe Marte până în 2030. Musk aleargă spre aceste obiective aparent utopice, în timp ce trenul străbate Troțki de-a lungul Transsiberiană. Thiel investește în start-up-uri cu inovații puternice, precum Modern Meadow, care își propune să aducă pe mesele noastre hamburgeri produși cu imprimante 3D, astfel încât fermele să fie superflue. Deocamdată, costul de 9 de dolari kilogramul este destul de prohibitiv. Se spune, însă, că aroma este acolo.
Poate cele mai interesante și meditate lucruri despre marea stagnare au fost scrise de un economist de peste șaptezeci de ani, Robert J. Gordon, profesor de științe sociale la Universitatea Northwestern și căruia nu îi place lumina reflectoarelor precum Cowen sau Summers. Deja în 2000, confruntat cu fenomenul exploziv și efemer al noii economii, el scrisese un eseu fundamental intitulat Does the “New Economy” Measure up to the Great Inventions of the Past? în care a discutat amploarea reală a inovaţiilor sosite odată cu Internetul. El a publicat recent o carte în care adună studiile și reflecțiile a peste 20 de ani de muncă asupra acestor probleme intitulată The Rise and Fall of American Growth publicată în ianuarie 2016 de Princeton University Press. Tezele lui Gordon, împreună cu cele ale altor doi savanți, autori ai unei cărți cu titlul emblematic The Innovation Illusion, au fost preluate de „Economist” într-un articol inclus în rubrica Schumpeter intitulată Techno wars. O dispoziție anterioară însorită despre tehnologie și inovație a făcut loc pesimismului. Am tradus acest articol care este cu adevărat plin de lucruri interesante de gândit. Dar să nu ne îngrijorăm prea mult, inovația există și este importantă.
Duelul dintre optimiști și pesimiști
Cea mai aprinsă dispută din afacerile contemporane îi pune pe tehno-optimiști cu tehno-pesimiști. Primul grup susține că lumea trece printr-o renaștere bazată pe tehnologie. Șefii companiilor de tehnologie concurează între ei pentru superlative care să o descrie. Unii economiști spun că singura problemă este să ne dai seama ce să faci cu oamenii atunci când mașinile devin super-inteligente. Pesimiștii susțin că acest lucru este un nonsens: câteva afaceri merg bine, dar economia este blocată. Larry Summers de la Universitatea Harvard vorbește despre stagnarea seculară. Tyler Cowen de la Universitatea George Mason spune că economia americană a înghițit toate fructele ușoare ale istoriei moderne și le-a înghițit până la nebunie.
Până acum, premiul pentru cea mai pesimistă viziune a revenit lui Robert Gordon de la Universitatea Northwestern. În cea mai recentă carte a sa The Rise and Fall of American Growth, publicată în ianuarie, Gordon susține că revoluția tehnologică este o distracție fără sens în comparație cu invențiile care au caracterizat a doua revoluție industrială - electricitatea, mașinile și avioanele - pe care le-au schimbat profund viața oamenilor. Actuala revoluție a informațiilor, în schimb, schimbă doar un grup limitat de afaceri
Pesimiștii
Acum, o nouă carte, The Innovation Illusion (Yale University Press) de Fredrik Erixon și Bjorn Weigel prezintă o viziune și mai pesimistă. Erixon și Weigel scriu că marele motor al creșterii capitaliste, distrugerea creativă teoretizată de Joseph Schumpeter, este kaput.
În afară de câteva vedete precum Google și Amazon, capitalismul îmbătrânește rapid, remarcă cei doi autori. Top 100 de companii europene au fost înființate în urmă cu mai bine de 40 de ani. Chiar și America, unde cultura antreprenorială este cea mai puternică, intră la vârsta mijlocie. Proporția firmelor mature (cele cu vârsta mai mare de 11 ani) a scăzut de la o treime din toate firmele în 1987 la aproape jumătate în 2012, iar numărul de startup-uri a scăzut din 2001 până în 2011. Liberalii dau vina pe această stagnare pe seama suprareglementării. Acest lucru a contribuit cu siguranță la asta. Dar autorii susțin că această stare de lucruri are de-a face în principal cu structura capitalismului în sine.
Companiile nu mai aparțin unor antreprenori ambițioși și curajoși, ci unor organizații gigantice precum Vanguard Group (cu active de peste 3 trilioane de dolari în administrare) care cumpără și vând constant părți din proprietatea companiei în numele investitorilor anonimi. Aceste organizații sunt mai interesate de bani decât de companiile ale căror acțiuni le cumpără.
Nu toți sunt Mark Zuckerberg, susțin autorii. Majoritatea companiilor mari au nevoie de predictibilitate și, prin urmare, angajează birocrați pentru a le conduce. Acești administratori stau departe de investițiile riscante, cum ar fi cele în noile tehnologii. După ce au crescut constant din 1950-2000, investițiile în IT au scăzut din 2000. În loc să provoace piața, managerii birocratici se concentrează pe strângerea costurilor și pe apărarea nișelor. Ei acumulează venituri, răscumpără acțiuni în companiile lor și își consolidează pozițiile prin fuziunea cu vechii rivali.
Argumentele pesimiștilor sunt într-o oarecare măsură adevărate, dar exagerate, Gordon are dreptate când spune că schimbările aduse de a doua revoluție industrială sunt irepetabile. Dar asta nu înseamnă că mașina fără șofer nu înseamnă nimic.
Erixon și Weigel au dreptate să fie îngrijorați de datele dezamăgitoare despre înființarea afacerilor. Dar multe companii mature nu sunt deloc conduse de birocrați și au reușit să se reinventeze de multe ori: General Electric a avut cel puțin nouă vieți. Iar impactul noilor companii născute în ultimii douăzeci de ani precum Uber, Google și Facebook nu trebuie minimizat: au toate caracteristicile schumpeteriane pe care autorii le admiră.
În tabăra pesimiștilor, argumentul cheie depinde nu atât de comportamentul companiilor și al investitorilor, cât mai degrabă de statisticile la nivel macro privind productivitatea. Datele din ultimii ani sunt cu adevărat deprimante. Karim Foda de la Brookings Institution calculează că productivitatea muncii în lumea dezvoltată este la cel mai scăzut nivel din 1950. Productivitatea totală a factorilor (care măsoară inovația) a crescut cu doar 0,1% în economiile avansate din 2001, cu mult sub media istorică.
Optimiștii
Erik Brynjolfsson și Joo Hee Oh de la MIT, care trebuie să fie numărați printre optimiști, estimează că valoarea serviciilor gratuite oferite prin internet, și neînregistrate în statisticile oficiale, poate fi estimată la aproximativ 0,74% din PIB-ul SUA. Atât de aproape de un miliard de dolari. Mai sus, coperta unei cărți electronice a cărei influență poate fi comparată cu cea a lui Tyler Cowen asupra marii stagnari.
Optimiștii răspund în natură cu două argumente. Prima este că trebuie să fie ceva în neregulă cu statisticile. Ele nu reflectă situația actuală pentru că nu țin cont de surplusul considerabil de consum care se produce pe internet cu servicii gratuite. Dar acest argument nu este convingător. Statisticile oficiale ar putea subestima impactul revoluției internetului, deoarece au minimizat impactul electricității și al automobilului în trecut, dar nu îl subestimează suficient pentru a explica scăderea actuală a productivității.
Al doilea argument al optimiștilor, că revoluția productivității abia începe, este mai convingător. În ultimul deceniu, multe companii de tehnologie s-au concentrat pe lucruri care erau mai mult pentru distracție decât pentru fundamente, pentru a folosi o expresie a lui Paul Krugman, care a dezvoltat o discuție plină de viață cu Summers despre stagnarea seculară. În realitate, cele mai bune companii din Silicon Valley sunt cu siguranță concentrate pe lucruri care schimbă lumea materială. Uber și Airbnb fac îmbunătățiri dramatice în două industrii majore care au rămas latente de zeci de ani. Morgan Stanley estimează că mașina fără șofer ar putea aduce Americii un câștig de productivitate de 507 miliarde de dolari doar pentru că oamenii se pot uita la laptop în loc de drum în timp ce conduc.
Întrebarea adevărată nu este dacă revoluția tehnologică și-a pierdut avânt sau dacă distrugerea creativă se uzează. În realitate, revoluția tehnologică are loc și Google și Amazon vor fi două dintre cele mai inovatoare companii care vor apărea în următorii 50 de ani. Întrebarea este, mai degrabă, dacă noua economie poate învinge forțele care i se potrivesc: o populație îmbătrânită, o clasă politică care, pentru a potoli populismul, restricționează comerțul liber și extinde reglementarea afacerilor, un sistem de învățământ care, sub multe aspecte, eșuează.
Pericolul mai grav este că, pe măsură ce bătălia dintre optimiști și pesimiști se dezlănțuie, lumea devine din ce în ce mai fragmentată în insule de înaltă productivitate, înconjurate de un vast ocean de stagnare.
