Acțiune

Nici disponibilizări, nici creșteri de salarii: Uilm propune un pact

Propunere de la metalurgii Uil către guvern și Confindustria pentru a rupe lanțul lung de vetouri și contravetouri asupra contractelor: renunțarea la majorările salariale pe 3 ani în schimbul opririi disponibilizărilor - Avantajele și dezavantajele unei propuneri care amestecă și stârnește discuții.

Nici disponibilizări, nici creșteri de salarii: Uilm propune un pact

Propunere neașteptată cea a secretarului UILM, Rocco Palombella, care lansează ideea unei acord între Uniune, Confindustria și Guvern alternativă la schimbul de obuze de artilerie la care am asistat în ultima vreme. Palombella propune un schimb în care Uniunea renunță la reînnoirea CCNL (cel puțin pentru partea economică), Guvernul prelungește interdicția concedierii (și deci CIG), Confindustria renunță la concediere dar nu plătește majorări salariale la nivel național. 

O ipoteză concertată care ar putea debloca un sistem de Relații Industriale care pare a fi blocat prin referire la o metodologie care a produs rezultate foarte pozitive în vremuri de criză. Fiecare parte plătește un preț, dar primește o garanție. Cu toate acestea, propunerea lui Palombella, de a ieși din dimensiunea semnalului politic, are nevoie de o mai bună definire și de metode de implementare mai eficiente. 

În primul rând, este destul de clar că trei ani de concedieri sunt foarte greu de susținut. În primul rând pentru afaceri, care timp de trei ani nu au putut interveni asupra forței de muncă pentru reînnoire sau restructurare, cu efecte secundare inevitabile, precum încetinirea investițiilor, în special a celor inovatoare. Este de la sine înțeles că un astfel de bloc ar duce la o stagnare a noilor angajărimai ales în defavoarea tinerilor. 

Dar pe lângă aceasta trebuie să luăm în considerare costurile operațiunii: este clar că cei „fără licență” ar trebui să rămână în CIG, și este la fel de clar că firmele respective nu ar putea fi chemate să contribuie la costuri, la fel cum este evident că acoperirea contribuției la CIG obișnuit (dar și extraordinară, dacă vrem să fim mai precis) ar fi marginal dacă nu nul. Costul ar fi, prin urmare, suportat integral de stat. Greu de cuantificat, dar putem încerca: în ianuarie estimăm că terminările, între cele fiziologice blocate în 2020 și cele care vor fi cauzate de crize sau eșecuri de afaceri legate de blocarea Covid, ar trebui să fie în jur de 1 milion.

În următorii doi ani concedierile fiziologice ar putea crește înghețat, dar unii dintre aceștia ar putea să-și dea demisia și/sau să se pensioneze. Așa că ne putem imagina că în cei trei ani stocul de disponibilizări înghețate ar putea rămâne în jur de 1 milion, sau puțin mai mult. Costurile CIG ar trebui să fie în medie în jur de 1 miliard/lună (1000 de euro pentru un milion) la care, pe viitor, trebuie adăugate aproape 40% din contribuțiile noționale. Timp de trei ani vorbim de 39 de miliarde (13 luni timp de 3 ani) plus contribuțiile figurative obișnuite. Aproximativ 50 de miliarde, la care trebuie adăugate și celelalte intervenții de susținere a veniturilor care pot deveni necesare între timp.

Greu de gestionat pentru o țară care a cheltuit deja 2020 de miliarde în plus pentru sprijinul veniturilor în 30 și va putea conta doar pe 27 de miliarde din Fondul SURE. Totuși, dacă ne imaginăm că înghețarea disponibilizărilor este valabilă doar un an, cheltuielile angajate vor fi de 13 miliarde. Pe de altă parte, nu va exista nicio sarcină de cheltuieli pentru NASPI. Bineînțeles, această ultimă cheltuială va trebui să se facă față după 12 luni. Dar ar evita să se prelungească încă 24 de luni.  

Dar diferențele decisive, care corespund la cât mai multe condiții, ar fi două. Prima ar trebui să constea în faptul că acest „rezervor” de forță de muncă devine obiectul Politicilor Active care vizează recalificare și reangajare/angajabilitate. În acest scop, ar trebui utilizate resurse de la SURE, indemnizația de redistribuire, Fondul Social European (care implică și Regiunile), făcând apel la entitățile publice și private să funcționeze în condiții de egalitate, cu recunoaștere economică în fața unor rezultate pozitive în materie de ocupare. Efortul comun al Guvernului și al partenerilor sociali ar trebui să elimine acest stoc substanțial de șomeri, deblocând sistemul de Relații Industriale.  

A doua este înghețarea temporară a negocierilor naționale ar trebui să deschidă spațiu pentru negocieri unice la nivel de companie, în care se pot afirma parametri verificabili și negociabili legați de productivitate și rezultate. Până la urmă: o ipoteză interesantă și constructivă care merită discutată.

cometariu