Între 2 decembrie 2014 și 1 februarie 2015, Palazzo Reale din Milano găzduiește Strade/Ways, expoziția/instalația nemaivăzută până acum a marelui regizor israelian Amos Gitai, creată special pentru Sala delle Cariatidi.
Secvențe de film, fotografii, documente, covoare antice și dispozitive vizuale și sonore alcătuiesc lucrarea care se inspiră din trei căi diferite. Primul este filmul Cânte de leagăn pentru tatăl meu, dedicat vieții tatălui său, arhitectul Bauhaus Munio Weinraub care, nevoit să fugă de naziști, s-a mutat în Palestina și a jucat un rol decisiv în nașterea arhitecturii israeliene; a doua este conversația dintre Gitai și marele fotograf milanez Gabriele Basilico, despre fotografie, arhitectură, scenarii de film Zonă liberă dedicat unui loc/non-loc la care au ajuns împreună; a treia, care ocupă întreaga încăpere a Cariatidelor, reconstituie procesul care duce la nașterea Covor, noul film al regizorului, ale cărui filmări nu au început încă.
Itinerarul expoziției începe de la film Cânte de leagăn pentru tatăl meu pe care Gitai i-a dedicat tatălui său, celebrul arhitect, Munio Weinraub. Ajuns la vârsta de 18 ani la Bauhaus din Dessau, școala extraordinară condusă de Gropius, participă la viața acelui loc de studiu și cercetare, unde se întâlnește și lucrează și cu Kandinsky și Mies van der Rohe, dovadă fiind corespondențe care au ieșit la iveală în timpul realizării filmului. În iunie 1933, după ce a participat la scurtul sezon Bauhaus de la Berlin, Munio a fost condamnat ca „trădător al poporului german” și forțat să emigreze în Elveția, înainte de a se muta la Haifa unde și-a desfășurat activitatea profesională, fără a uita niciodată învățăturile și rigoarea şcolii care l-a pregătit. Gabriele Basilico fixează în fotografie numeroasele clădiri construite în Israel, iar poezia fiului său, care dă titlul filmului, se adresează memoriei sale de om și arhitect.
Zonă liberă este o film rutier care vorbește despre întâlnirea a trei femei, o americancă (Natalie Portman), o israeliană (Hanna Lazslo) și o palestiniană (Hiam Abbas), în acea zonă liberă, la est de Iordania, unde pacea domnește fără nicio barieră între State. Sunt expuse câteva imagini preluate din film, precum și extrase din lunga conversație dintre Gitai și Gabriele Basilico, care a avut loc în timpul călătoriei pe care cei doi o întreprinseseră chiar în acele locuri, care îmbrățișează teme precum arhitectura, fotografia și cinematografia.
Secțiunea din Zonă liberă prezintă camera maiestuoasă a Cariatidelor în care Gitai a organizat o călătorie fascinantă de fotografii mari, covoare foarte rare, proiecții și sunete în jurul temei următorului său film, Covor, al cărui scenariu inedit este publicat în catalogul expoziției.
Filmul va spune povestea unui covor înapoi, de la casa de licitații unde a fost licitat până la locul de producție, prin imagini cu locuri, peisaje, popoare și oameni adunați de-a lungul călătoriei.
În acest decor captivant și incitant, câteva covoare extraordinare, alese de Moshe Tabibnia în colecția sa, vor marca trecerile locurilor, culturilor, istoriilor și popoarelor care trăiesc și călătoresc între Mediterană și Orient.
Covor – spune Gitai – propune o călătorie în diferite teritorii și, în același timp, reprezintă un obiect concret, adică un covor frumos, rezultat al tradițiilor și măiestriei vechi, dar și o metaforă a relațiilor care s-au țesut de-a lungul secolelor dintre popoarele orientale precum și între Est și Vest”.
Jean Kalman a contribuit la proiectul de iluminat al expoziției, ocupat zilele acestea cu iluminarea lui Fidelio, o lucrare care va deschide stagiunea Scala.
Sugestiile sugerate de camera Cariatidelor, ale căror decorațiuni au fost parțial distruse în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, l-au determinat pe Gitai să folosească tavanul ca ecran de proiecție ideal. Însuși regizorul afirmă că „cu statuile ei parțial pierdute și oglinzile antice, această cameră cu adevărat magnifică emană un farmec aparte. Și tocmai aici am decis să instalez proiecțiile. Nu am vrut ecrane cu plasmă: pentru mine a fost important ca fragmentele să fie proiectate nu pe ecrane, ci direct pe tavan, pentru ca spectatorii să poată deveni conștienți de această cameră și de istoria ei. Ecranul este alcătuit din clădirea însăși. Contextul este important: acest lucru este valabil atât pentru filme, cât și pentru expoziții. Și prin context mă refer atât la condițiile materiale, cât și la mediul socio-politic”.
Inițiativa este promovată de Municipiul Milano-Cultura și produsă de Palatul Regal, GAmm Giunti e Centrul de studii Moshe Tabibnia.
