Limba se schimbă și rapid. Glotologul Daniele Vitali discută câteva aspecte care caracterizeazăevoluţie de Limba italiana care, ca și alte limbi vii, este mereu în mișcare condusă de forța cinetică a utilizării și schimbării. Primul aspect pe care Vitali îl privește este incertitudinea clasică italiană cu privire la modul de a pronunța „s”-ul intervocalic, care se rezolvă în favoarea pronunției nordice.
Limbajul se schimbă în fața ochilor noștri
Pe măsură ce vorbim, italianul se schimbă. Pronunția „s”-ului dintre vocale, de exemplu, s-a schimbat și se schimbă de-a lungul vieții noastre. Nu vremuri biblice, așadar, ci o schimbare continuă datorită diverșilor factori, inclusiv prestigiul perceput al unei guvernări în comparație cu alta.
Limba evoluează, iar aici înainte era totul rural
„Limba evoluează” este o expresie recurentă în conversațiile despre limbi și dialecte, dar nu toată lumea este capabilă să ofere exemple concrete ale acestui adevăr indubitabil. Cel mult, cineva va menționa intrarea continuă a anglicisme în italiană, un subiect pe care l-am abordat deja pe larg.
Așadar, să încercăm să dăm câteva exemple diferite, care pot fi interesante și, mai ales, care ajută la clarificarea în funcție de care reguli generale limbajul evoluează.
Sunetul dublu al s
Să începem cu o întrebare fonetică, și anume pronunția de s intervocalic. Se știe că la propriu s corespund în italiană două sunete diferite și anume la s de „obosit” și cel s de „aterizare”.
Primul, indicat de Alfabetul Fonetic Internațional cu /s/, este un sunet „surd”, adică este produs fără vibrații ale corzilor vocale. Al doilea, indicat cu /z/, evident nu este un zeta, ci „sunetul” corespunzător al lui /s/, adică limba este plasată în același punct al gurii, doar că de această dată există vibrație a corzilor vocale: /s 'tanko/ vs /z'barko/.
În cele două exemple date, distribuția este automată: în „obosit” avem /s/ surd pentru că /t/ este surd, în „aterizare” avem /z/ voce pentru că /b/ este voce.
Între vocale, însă, poate fi una sau alta, chiar și unele rare „cuplu minim”, adică perechi de cuvinte care se disting doar prin alegerea unuia sau altuia dintre aceste două sunete.
Astfel, avem „fusi” care înseamnă „unealtă pentru tors” dacă este pronunțat /'fusi/, dar este participiul trecut al „fuzei” dacă este pronunțat /'fuzo/. Din nou, „cosetta” /ko'setta/ este o chestiune banală, în timp ce „Cosetta” /ko'zetta/ este un nume feminin cu o aromă vag retro.
Sunete diferite
Sunetele [s] și [z], fiind opuse ca înțeles, pe scurt reprezintă două foneme diferite.
Toate acestea într-una singură dicția clasică italiană bazată pe vechea pronunție toscană, unde alegerea /s/ sau /z/ în poziție intervocalică depinde de un singur cuvânt: astfel avem „casă, lună, nas” /'kasa, 'lună, 'nas/ dar „caz, trandafir, vază” /'kazo, 'rɔza, 'vazo/.
Unele părți învecinate ale Italiei Centrale se comportă ca Toscana, în timp ce restul țării s-a reglementat întotdeauna conform opoziției clasice Nord-Sud: în Nord toate surile intervocalice sunt exprimate, deci /'kaza, 'rɔza/; în Sud, în schimb, toți sunt surzi, deci /'kasa, 'rɔsa/.
Dar cum și dar de ce
„Dar cum”, vor obiecta unii, „sunt din nord și totuși spun „chirie, design, dinozaur” cu /s/”. Alții, în schimb, vor obiecta: „Sunt din Sud, dar spun „casă, roz” cu /z/”. Sigur, pentru că limbajul evoluează!
Să lămurim mai bine. Chiar și în Nord, cazurile de compoziție încă auzite ca atare ar păstra /s/ fără voce, care este cea normală la începutul unui cuvânt în fața unei vocale. În practică, „închiriem” cu /s/ pentru că vine de la „închiriem”. În mod similar, „rezoluție, resentimente” cu /s/ pentru că de la „soluție, sentiment”.
Compoziția nu este totuși clară pentru toată lumea, într-adevăr aproape pentru nimeni, și este mai degrabă o chestiune de „cum s-a auzit prima dată”: de la un nordic, spun „resentiment” cu /s/ dar „presentmento” cu /z/ pentru că, în copilărie, am învățat așa.
Tot în copilărie, observasem că, atunci când pronunțam „desen, dinozaur” cu /z/, alți bolognezi pronunțau aceleași cuvinte cu /s/. Totuși, toți am spus „de închiriat” cu /s/, deși ca adult am fost surprins să aud alți italieni spunând asta cu /z/.
De-a lungul timpului, deci, /z/ în poziția intervocală a câștigat teren peste tot: în Nord prin reducerea numărului de excepții pentru compunere, în Toscana prin cucerirea unor cuvinte precum „casa, mese, naso” care în pronunția clasică se dorea / s/.
Să fim clari: dacă asculți florentinii bătrâni și muncitori, cu siguranță vei auzi în continuare /s/. Cu toate acestea, coborând în vârstă și urcând scara socială, frecvența /z/ va crește considerabil, deoarece această pronunție este resimțită ca "cel mai prestigios".
Un fapt istoric care se repetă
Fără ca vorbitorii să știe, a fapt istoric.
De fapt, în toscană, și deci și în italiană care, după cum știm, provine din florentinul secolului al XIV-lea, /p, t, k/ latină intervocalic (sau între vocală și /r/) se păstrează în general: astfel, din CAPRA(M), CEPULLA(M), DIGITU(M), ROTA(M), AMICU(M), URTICA(M) am avut „ capră, ceapă, deget, roată, prieten, urzică”, în timp ce în graiurile nordice aceleași cuvinte au sonorizat consoanele în /v, d, g/, dând de ex. cavra, si(v)ola, de(d)o, roda, amigo, ontriga in Veneto.
Ei bine, unele cuvinte toscane și italiene au totuși sonorizat, de exemplu. lat. PAUPERU(M), SCUTU(M), STRATA(M), ACU(M), LACU(M) au dat „sărac, scut, drum, ac, lac” ca în graiurile nordice, cf. po(v)aro, scut, drum, ac, lac al dialectelor venețiene. În schimb, în graiurile sudice avem poperu, scuto, strata, aco, laco cu /p, t, k/ păstrat.
O poziție intermediară
A existat o lungă dezbatere între istoricii limbii și dialectologi cu privire la motivul pentru care Toscana are această poziție intermediară, de tendință de a păstra /p, t, k/ ca în Sud, dar cu dese excepții care sonorizează în /v, d, g / ca în Nord.
Pe bună dreptate pare că au fost invocate procedurile interne complexe ale dezvoltării istorice a sistemului toscan, dar și recunoașterea unui rol pentru poziție geografică intermediară între nord și sud pe care le au Toscana și restul Italiei Centrale (după cum sugerează și numele).
În practică, înainte ca Florența să-și asume rolul pe care îl cunoaștem în istoria limbii italiene, când era încă un oraș de importanță secundară, s-a trezit sub influența pronunție sonoră din Nord, apoi mai prestigios.
Același fenomen care l-a făcut pe florentin să fie incert între /p, t, k/ și /v, d, g/ s-a produs și pentru s, astfel încât în unele cuvinte s-a menținut /s/ iar în altele au început să spună /z/. Acesta este motivul aranjamentului ambiguu al italianului vorbit după pronunția tradițională: este întotdeauna scris s dar se pronunta in două moduri diferite in functie de cuvinte.
Acum, când populația țării noastre a învățat treptat italiană în secolul al XX-lea, a făcut-o mai ales prin lanțul de aprovizionare scris și școlar, deoarece dialectele se vorbeau acasă. Nu a fost o problemă să se facă distincția între /p/ și /v/, foarte diferită și în ortografie, în timp ce era imposibil să se respecte standardul italian pentru s, deoarece aceeași literă a fost folosită pentru două sunete diferite.
Astfel nordicii au adoptat sunetul sonor /z/, iar sudiştii surzi /s/, orientându-se pe dialectele lor respective.
Prestigiul pronunției nu se datorează unor cauze lingvistice
Din moment ce pronunția că s avut în Nord era mai prestigios ca tipic pentru cea mai bogată parte a țării, toscanii l-au abordat, începând să generalizeze /z/ în poziție intervocalică, până în punctul în care, chiar și în italian standard, pronunției tradiționale care face distincția între „casă” și „trandafir” i s-a alăturat un mai modern în care ambele cuvinte sunt pronunțate la fel, adică „ca/z/a” ca „ro/z/a”.
Aceasta era situația până acum câțiva ani. Între timp, însă, /z/ și-a continuat avansul: pe lângă faptul că devine din ce în ce mai frecvent în Toscana, acum pare a fi perceput ca pronunția „corectă” si in restul tarii, încât aud din ce în ce mai des spunând „ca/z/a” chiar și de la romani și sudici.
Apropo de evoluția limbii nu ar trebui să ne gândim la vremurile biblice: lucrurile se întâmplă pur și simplu sub ochii noștri.
Chat
Daniele Vitali, din Bologna, a fost timp de ani de zile traducător pentru Comisia Europeană. Are la credit diverse lucrări de glotologie pe limbi și dialecte, printre care „Portrete lingvistice: românul” (Inter@lia 2002), „Vorbiți italiana-luxembourg? Note despre limba italienilor din Luxemburg” (Inter@lia 2009), „Pronunția rusă pentru italieni” (cu Luciano Canepari, Aracne 2013), precum și marele „Dizionario Bolognese-Italiano Italiano-Bolognese” (Pendragon 2007 și 2009, cu Luigi Lepri), „Dialecte emiliene și dialecte toscane. Interacțiuni lingvistice între Emilia-Romagna și Toscana” (Pendragon 2020) și „Mé a dscårr in bulgnaiṡ. Manual pentru învățarea dialectului bolognez” (Pendragon 2022).
