Propunerea noului secretar al PD Enrico Letta, în favoarea participarea angajatilor la rezultatele companiei în cadrul raportului său, redeschide o străveche frontieră a muncii și a relațiilor industriale, de multe ori afirmată, dar niciodată abordată cu adevărat la noi în țară.
Nu cred, referindu-mă la dezbatere deschisă de Ernesto Auci pe paginile FirstOnline, este vorba de a ne gândi la propunerea nou-alesului secretar al Partidului Democrat, într-un orizont politic tradițional de stânga sau centrist.
Ceea ce contează este să fii - și nu este deloc evident - cel puțin conștient de modernitatea acestei perspective. Provocarea participării lucrătorilor revine în prim-plan, deoarece este determinată din ce în ce mai mult de conținutul schimbării pe care o trăiește munca și de care pandemia s-a accelerat.
Prin urmare, nu este o temă a trecutului care se întoarce, dar o bucată de viitor care ne pune întrebări și pe care țara noastră trebuie să le facă față, așa cum sa întâmplat deja în Europa.
Faptul că, în momentul de față, chiar dacă doar formal, participarea lucrătorilor în Consiliul de Administrație intră ca temă în fostul Fiat, odată cu nașterea, în alianță cu grupul PSA, a grupului global de automobile Stellantis trebuie să facă gândim în perspectivă.
Acestea fiind spuse, nu suntem la anul zero, relațiile industriale din ce în ce mai personalizate și descentralizate au putut face față două aspecte importante ale participării: cea organizatorică care devine din ce în ce mai populară în mod structurat (aceeași reînnoire recentă a contractului de metalurgi prevede un capitol amplu și detaliat) și acorduri de firmă. Dintre acestea din urmă, în Italia sunt 16 și se ocupă de chestiuni precum sporurile de performanță, în care părți din salariul anual al lucrătorilor sunt corelate cu realizarea obiectivelor, inclusiv a celor de natură economică și financiară.
Prin urmare, este timpul să acordăm o cetățenie definitivă participării strategice și economice. Țesătura culturală a economiei reale a țării noastre, centrată pe a capitalismul familiala constituit mereu un obstacol în calea acestei perspective, nu este suficient să ne mulțumim cu cazuri recente precum cel al lui Campari sau Essilor să spunem că suntem aici.
Trebuie să structurăm o cale de participare concret fezabilă, pornind, de exemplu, de la introducerea prezenței reprezentanţii lucrătorilor în comitetele decizionale strategice, începând cu principalele companii publice (Enel, Eni, Ferrovie, Leonardo etc.). Apoi, în același timp, elaborați o lege a sprijinului care: pe de o parte face furnizarea de acțiuni către angajați iar pe de altă parte, în domenii și probleme precum investiții, relocari, reorganizări, prevede consultarea și partajarea preventivă cu lucrătorii, iar aceasta este organizată în companii, încurajând negocierea pentru consolidarea acestui spațiu. E prea mult? Nu cred, viitorul muncii, cel al calității, se joacă din ce în ce mai mult într-unul durabilitate socială și de mediu care vede în participare pârghia ei de stabilitate socială şi economică.
Este necesar să distingem, așa cum se întâmplă deja în cele mai avansate realități de lucru, că acestea sunt lucrătorilor și reprezentanților acestora să participe, sindicatul are în schimb sarcina de a negocia. Aceasta este o problemă care ar trebui clarificată și în cadrul sindicatului însuși.
În acest sens, unul susține legislația participarea strategică nu are nicio legătură cu legea reprezentării. CGIL ți-a pus sufletul în pace.
