Reformele neterminate ale pieței muncii generează monștri. Ar fi trebuit să abrogam art. 18, dar nu am făcut-o. La fel ca și arta. 18 poate fi interpretat în orice fel: depinde de judecător și de el sensibilitate e cultură. Să mergem bine! În Bologna, un angajat își insultă puternic managerii, chiar dacă prin e-mail, și este concediat. Judecătorul spune că este o culpă minoră (la urma urmei, insultele nu au fost pentru el) și dispune repunerea lui în funcție. Cu diferențele cuvenite, ar fi parcă judecătorul i-ar fi ordonat președintelui Sampdoriei, Garrone, să-l reintegreze pe Cassano după ce l-ar fi numit „un bătrân de m...”, deși într-o emisiune în aer liber cu microfoane deschise. .
Ar fi trebuit să revizuim nivelurile de negociere, acordând prioritate celor corporative și teritoriale pentru a reconecta salariile la productivitate și costul vieții. Toți erau de acord, dar încă nu s-a făcut nimic în acest sens. CGIL, nevăzută de propria sa istorie care în 1955, după înfrângerea de la Fiat, a văzut-o mai întâi pe calea negocierii articulate, se opune astăzi. De ce? mister ideologic. Între timp, salariile muncitorilor italieni scad la cele mai scăzute niveluri din Europa și productivitatea lâncezește.
Ar fi trebuit să abordăm problema reprezentării sindicale: zeii drepturile și Atribuțiile, adică a celor care reprezintă muncitorii, a legitimității lor de a face acest lucru și, mai ales, a modalităților în care trebuie să o facă, dar nici nu am început să vorbim despre asta. Între timp, justiția a intrat în vidul de reglementare și a făcut-o cu o sentință dublă pe care prof. Ichino, care este un domn, l-a definit drept „nepotrivit”, dar care mi se pare sincer greșit și periculos. Un judecător de la Roma a ordonat Fiat să angajeze 145 de lucrători înregistrați Fiom la uzina sa din Pomigliano. Motiv? Ar fi fost discriminați. Toate 145? Nu. Cei cu adevărat discriminați ar fi de fapt doar cei 19 care au depus un recurs individual. De unde vin celelalte 126 atunci?
Simplu, prin împărțirea totalului apelat înapoi la muncă, în jur de 2.000, la numărul de membri Fiom. Orice comentariu este de prisos. Să spunem cu Ichino că aceasta este o propoziție inoportună și chiar puțin bizară. Faptul grav este însă că această sentință reintroduce în Italia o instituție care nu mai exista și anume cea a forței de muncă impozabile. Pentru cine nu-și amintește, a fost acea instituție, căutată de Giolitti, care a încredințat sindicatului (în speță judecătorul) și nu antreprenorului agricol decizia privind numărul de muncitori pe care firma trebuia să-i angajeze pentru a-i transporta. scoateți anumite funcții. Abuzul pe care l-a făcut sindicatul în perioada roșie de doi ani, 1919-1920, a contribuit în mare măsură la împingerea unei mari părți a proprietarilor de pământ în brațele fascismului.
Dar cel mai grav lucru la sentință este că introduce în Italia o instituție pe care noi nu o aveam și care exista doar în Anglia, care apoi a desființat-o: magazinul închis, care a obligat firmele (inițial tipografii) să angajeze numai membrii uniunii care, din fericire pentru Anglia, era doar unul. Dacă această hotărâre ar fi să conducă, ar trebui să ne întrebăm după ce criterii ar trebui să se decidă numărul de lucrători care urmează să fie repartizat în fiecare sindicat: ar trebui să ne referim la rezultatele alegerilor interne sau la numărul de membri? Și ce soartă va fi rezervată celor care nu votează și nu se alătură niciunui sindicat? În mod logic, nu trebuie presupus niciuna.
Cum își va selecta, la rândul său, sindicatul candidații pentru angajare? Va organiza un concurs, va trage la sorți sau va încredința alegerea companiei? Mister. Singurul lucru clar este că judecătorul nu a luat în considerare problema și nu a evaluat consecințele sentinței sale. Un caz clar de iresponsabilitate pentru care momentan nu există penalități.
Fiat a reacţionat la englezi. Confruntat cu obligația de a angaja lucrători pe care nu le consideră necesare momentan, a decis să pună același număr în mobilitate. Dur, dar liniar. Este doar de sperat ca in cele 45 de zile pe care legea le pune la dispozitia partilor pentru a gasi o intelegere sa se gaseasca o solutie, care in orice caz ar fi pe deplin posibila, daca doar justitia nu ar mai fi implicata, daca Fiom. a acceptat, menținându-și criticile, contractul pe care majoritatea muncitorilor l-au semnat liber și dacă Fiat (Marchionne) este convins că Italia nu este America și că este nevoie de puțină răbdare dar că până la urmă binele va prevala.
În sfârşit, s-a spus că ar trebui să abordăm problema relaţiilor industriale pentru a merge decisiv spre co-management, dar chiar şi pe acest front, momentan, nu este nimic nou de raportat. Inițiativele Del Vecchio (Luxottica) și Della Valle (Tod's) de a distribui bonusuri ale companiei și de a implementa practici de îngrijire a persoanelor sunt cu siguranță lăudabile, dar au puțin de-a face cu problema co-managementului.
Problema co-managementului este, în realitate, aceea a asumării comune a responsabilității de către antreprenori și muncitori cu privire la viitorul întreprinderii. Este problema împărțirii onorurilor dar și a poverilor, a succeselor dar și a dificultăților și a crizelor. Aceasta implică faptul că sindicatul trece de la o cultură antagonistă la una participativă, că are un rol activ și managerial în procesul de producție și că plasează în acest cadru apărarea activă a intereselor muncitorilor. Sindicatul o poate face în două moduri: făcând ceea ce au făcut sindicatele Chrysler sau, dacă nu-i place modelul american, poate să urmeze calea germană de co-management. Important, însă, este că se hotărăște să o facă și că se mișcă în consecință.
