Cum s-au schimbat relațiile industriale în Italia? Și în ce direcție ne îndreptăm, atât în ceea ce privește regulile, cât și în ceea ce privește rezultatele negocierilor? Aceste întrebări primesc răspunsuri în lucrarea ocazională produsă de Francesco D'Amuri și Raffaella Nizzi și publicată în „Questioni di Economia e Finanza” de pe site-ul d'Italia. Adevărul, observă cei doi cercetători, este că asistăm la o fragmentare tot mai mare în panorama negocierilor naționale, cu difuzarea acordurilor inițiale între sindicate și angajatori mai mici și recent formați care implică adesea o reducere a costului forței de muncă.
Nu numai atât, dar rolul negocierii descentralizate a rămas secundar și în general subordonat prevederilor definite la nivel național, în ciuda diferitelor măsuri adoptate de-a lungul anilor, treptat mai generoase, care au încercat să încurajeze difuzarea acesteia prin reducerea pană fiscală pe componentele salariale negociate la nivel local.
În schimb, un rol mai mare al negocierii descentralizate în definirea salariilor și organizarea muncii ar permite promovarea unei o aliniere mai bună între creșterea salariilor și creșterea productivității slăbirea unor rigidități în negocierile naționale, în special în ceea ce privește durata contractului și mecanismele de indexare automată, care riscă să facă inflația mai persistentă.
Dar să aruncăm o privire mai atentă asupra concluziilor muncii celor doi cercetători. „În ultimii doi ani – spun ei – s-a înregistrat o nouă fragmentare a panorama relațiilor industriale, din cauza proliferării numărului de contracte de muncă semnate de organizații minore și nereprezentative. Dacă pe de o parte aceste evoluții au lărgit marjele de flexibilitate în definirea salariilor și a organizării muncii, pe de altă parte au crescut și mai mult nivelul de complexitate și incertitudine de reglementare care caracterizează sistemul".
În ceea ce privește CCNL (Contractele Naționale Colective de Muncă) semnate de cele mai reprezentative organizații, s-a înregistrat „abaterea progresivă de la abordarea definită de acordul interconfederal din 2009; de fapt, multe reînnoiri au fost martorii unei prelungiri a duratei contractelor, iar în câteva sectoare, dar relevante, al revenirea la mecanismele de indexare a inflației ex post.Aceste tendințe au sporit riscurile de derive deflaționiste și de prelungire a dinamicii slabe a prețurilor în timp.
.
Puține s-au schimbat însă în rolul lui negociere descentralizată, care a rămas secundară şi subordonată prevederilor definite la nivel naţional. Rolul său mai mare în definirea salariilor și a organizării muncii ar favoriza o mai bună aliniere între salarii și productivitate și slăbirea unor rigidități în negocierile naționale, legate în special de flexibilitatea redusă a salariilor, durata lungă a contractelor și prezența mecanismelor de indexare.
În acest sens, prevederea unor modalități procedurale – eventual declinabile, în scopul unei mai mari securități juridice, și la nivel legislativ – ar ajuta, vizând garantarea eventualei prevalențe a acordurilor de societate asupra prevederilor contractului național, inclusiv posibilitatea de derogare chiar şi în sens peiorativ de acordurile stabilite de CCNL.
„Oferirea de stimulente fiscale în favoarea elementelor salariale negociate la nivel descentralizat – ca atare, în orice caz costisitoare și o sursă de posibile distorsiuni în conceperea impozitului care riscă să devină regresiv dezordonat – a avut până acum o eficacitate limitată în favorizarea difuzării contractului corporativ”.
„Faptul că stimulentele, prezente sub formă de scutiri de impozit din 1997 și scutire de impozit din 2008, au jucat și ele un rol în acest sens. au fost repropuse de-a lungul timpului cu întreruperi și cu modificări frecvente atât în ceea ce privește criteriile de eligibilitate, cât și în numărul de beneficiari, cât și în veniturile impozabile, descurajând adoptarea de către companii a planurilor pe termen lung.".
A citi versiunea completă a lucrării ocazionale de Francesco D'Amuri și Raffaella Nizzi, click aici.
