Cea lansată în 2010 de Fiat la Pomigliano a fost o adevărată revoluție în lumea muncii în fabrică destinată să se extindă la întregul sistem odată cu Legea Jobs. O revoluție care nu presupune dispariția sindicatului dar care împinge reprezentanții muncitorilor să-și schimbe atitudinea, trecând de la pretenții pure la împărtășirea obiectivelor corporative care privesc întreaga comunitate a muncitorilor. Pe scurt, sindicatul trebuie să treacă (și în mare parte a trecut) de la un pur antagonism ideologic la o poziție de mai mare responsabilitate pentru destinul companiei, exercitându-și rolul pe domenii și în moduri diferite decât în trecut.
Paolo Rebaudengo, care timp de mulți ani a fost responsabil cu relațiile industriale la Fiat, a experimentat direct întreaga poveste care a scos Fiat din Confindustria pentru a achiziționa un contract independent de prim nivel, bazat pe noile principii de parteneriat între companie și lucrători. În fața cerințelor pe care le ridică competitivitatea globală, este necesar ca indivizii și reprezentanții sindicali să își asume în mod responsabil angajamente în fața, evident, altor angajamente din partea companiei. Pe scurt, un schimb bazat pe încredere și cooperare reciprocă.
Rebaudengo povestește într-un volum agil care ajunge în librării, povestea care a dus la „Noile reguli în fabrică” (Ed Il Mulino Euro 14) reconstruind faptele pe baza unor documente incontestabile, fără lentile ideologice. Din ele derivă judecăți asupra comportamentului diferiților protagoniști ai poveștii care par să decurgă firesc din evenimentele povestite. Prefața lui Giuseppe Berta este atunci o sinteză admirabilă a sensului economic, politic și social profund al revoluției începute de Marchionne acum cinci ani și care duce acum la o nouă paradigmă a muncii. Din citirea acestor pagini, iese clar subestimarea serioasă pe care mulți economiști și politicieni o fac noilor reguli ale pieței muncii care tocmai au fost adoptate de guvernul Renzi după o bătălie furioasă împotriva CGIL-ului târât de Fiom în poziții ultraconservatoare.
Contractul Fiat și noile reguli de pe piața muncii, care trebuie completate printr-o lege privind reprezentarea și negocierea companiilor, duc la o schimbare radicală a modului de a concepe munca. Deocamdată nu mai există muncitorul de masă, cel care își vinde doar forța fizică și care, prin urmare, este total interschimbabil, ci noile sisteme de producție necesită un muncitor responsabil, capabil să participe activ la regularitatea fluxului de producție și, de asemenea, angajat. să se îmbunătăţească constant prin perioade de antrenament. Exact opusul a ceea ce a susținut Fiom în 2008, când Fiat a lansat un plan general de pregătire pentru tot personalul pentru Pomigliano cu opriri ale fabricilor timp de două luni bune, și anume că era vorba de „cursuri de reeducare” care să reflecte fără să vrea ceea ce a fost nevoie. loc în Uniunea Sovietică sau în China lui Mao.
Prin urmare, devine fundamentală o relație de încredere între companie și lucrătorii individuali și între companie și reprezentanța sindicală. De aici reiese unul dintre aspectele fundamentale ale întregii afaceri Fiat (deși într-o țară normală ar părea o ciudățenie): acela al „colectabilității contractului”, adică siguranța respectării angajamentelor asumate liber de către părți. .
Fără a revedea toate etapele incredibilei bătălii sindicale și aspectele sale judiciare curioase (care sunt acolo pentru a mărturisi motivul pentru care investitorii se țin departe de Italia), merită evidențiate trei aspecte relevante: mediatizarea tumultului, atitudinea Confindustria, rolul Fiom-ului lui Landini.
Majoritatea mass-media, stimulată de pozițiile repetate luate de savanți și politicieni, s-au alăturat muncitorilor, și în special cu Fiom, au considerat adevărata reprezentare a muncitorilor, neglijând nu numai rezultatele referendumurilor din diferitele fabrici, ci și rezultatele alegerilor pentru reprezentanții companiilor unde celelalte sindicate au câștigat aproape întotdeauna majoritatea.
Rebaudengo critică puțin Fiat-ul însăși pentru că nu a putut răspunde avalanșei de acuzații denigratoare care au fost lansate împotriva lui Fiat de pe coloanele din ziare și ecranele de televiziune. Dar ne întrebăm de ce Marchionne, care este un om extraordinar de ascuțit, nu a simțit nevoia să organizeze o comunicare pentru a răspunde asaltului lui Landini și a gânditorilor de extremă stângă. Răspunsul logic ar putea consta în necesitatea ca Fiat să nu accepte actuala dezbatere italiană, considerată adesea doar ideologică sau vorbăreț, și deci să-și marcheze diversitatea față de acest stil de confruntare, care se află atunci printre responsabilii de decizie a țării-. făcând paralizie.
Confindustria Rebaudengo nu scutește nicio critică, chiar dure. „Este cu adevărat paradoxal – scrie el – că un sistem care trebuie să reprezinte și să protejeze interesele antreprenorilor, în fața unor reguli care le oferă mai mult spațiu și mai multă autonomie, să apară temut și să se retragă din el”. Atitudinea Confindustria față de legea Sacconi, care acorda valabilitate erga omnes contractelor de firmă, este și ea absurdă, în condițiile în care asociația s-a angajat cu sindicatele să nu folosească acea lege.
Și venim la Fiom. Fără îndoială că secretarul său general, Landini, care tocmai preluase funcția la vârf, a profitat de disputa Pomigliano pentru a-și face un nume. Așa cum s-a întâmplat adesea în trecut, sindicatul folosește Fiat ca simbol al puterii sale, angajându-se în bătălii în fabricile de mașini pe care nu le-ar fi visat niciodată să se angajeze în alte companii italiene. Sindicatul a ieșit adesea înfrânt, dar a fost o înfrângere tactică, care nu a schimbat regulile de bază ale relațiilor industriale, în timp ce de data aceasta a avut loc o înfrângere strategică care duce la o schimbare profundă a rolului sindicatului, făcându-l mai mult ca marile sindicate din Occident. Linia participativă presupune o focalizare a activității sindicale asupra fabricii și a intereselor concrete ale muncitorilor, în timp ce Fiom rămâne ancorată de rolul sindicatului de colector de protest social (și deci subiect politic) și de reprezentant al unui gandire generala asupra muncii .
Landini îl scoate pe Fiom din fabrici (și de fapt în Fiat membrii săi sunt reduși la o pâlpâire) pentru a o face forța motrice a unui nou subiect de protest social și deci de influență politică. În realitate, Fiom accelerează procesul de dezintermediere a marilor entități confederate care, odată cu încetarea concertării cu Guvernul și odată cu afirmarea contractelor de firmă, nu mai au un rol decisiv în dirijarea politicii economice a țării.
Pe scurt, Landini este clasicul „loser de succes” care se bazează pe ficțiunea mediatică a supremației sale în reprezentarea muncitorilor; conducere care rămâne în imaginarul colectiv chiar și atunci când de fapt Fiom nu mai este votată de muncitorii din fabrici, adică de muncitori în carne și oase, nu de cei reprezentați în dezbaterile TV. Problema este că prezența copleșitoare a lui Landini îi aduce succes (cel puțin în mass-media) și lasă pierderile întregii țări care, în urma ideilor sale, ar rămâne blocată la cote competitive incompatibile cu recuperarea ratelor decente de creștere în piață. .
