Treizeci la sută. Mai puțin de unul din trei francezi cred astăzi în Emmanuel Macron, cel mai tânăr președinte al Republicii Franceze, ales în mai 2017 și care după aproape un an și jumătate în funcție a reușit să egaleze – negativ – consensul predecesorului său, Francois Hollande, considerat la rândul său unul dintre cei mai puțin iubiți președinți de către franceza. Amiensul de 40 de ani, care și-a început aventura cu mult mai mult entuziasm și care este considerat încă unul dintre puținele bastionuri antipopuliste din Europa, și-a văzut popularitatea scăzând cu încă un punct procentual în septembrie (conform sondajelor Elabe). pentru Les Echos) după dezastrul din vară, când din cauza afacerii Benalla și a demisiei a doi miniștri foarte populari (Hulot la Mediu și Flessel la Sport) încrederea în el a scăzut cu 5 puncte procentuale, chiar înrăutățind scorul lui Hollande la în același timp al legislativului.
De puțin folos au fost planul sărăciei și planul de sănătate, ambele lansate în septembrie și anticipând o manevră care va fi decisivă, cu câteva luni înaintea europenilor: acum câteva zile demisia ministrului de interne, Gerard Collomb, a complicat din nou lucrurile pentru Macron. Mai presus de toate, ei au dat din nou impresia a ceva rupt, a unui guvern care se destramă (proxy-urile interne au fost asumate interimar de premierul Edouard Philippe, care a scăzut și el la 36% cota de aprobare), de parcă nici măcar nu clasa conducătoare a crezut mai mult într-un lider din ce în ce mai izolat: dacă, de fapt, poate fi considerat fiziologic că doar 22% din electoratul cel mai popular îi place chiriașul de la Elysée, este cu siguranță mai îngrijorător să observăm că – din nou conform sondajelor Les Echos – încrederea înaltei societăți franceze (manageri, antreprenori, oficiali de stat) a scăzut la 37%, de la 63% în urmă cu doar trei luni. Și asta în ciuda victoriei Franței la Cupa Mondială: va părea o prostie, dar în 1998 isprava lui Zidane și a tovarășilor săi i-a adus președintelui de atunci Chirac o cotă maximă de aprobare de 67%.
[smiling_video id="64198″]
[/smiling_video]
În septembrie, Macron a încercat să inverseze cursul aruncând planul de sărăcie așteptat, promis în toamna lui 2017 și realizat în sfârșit. O investiție de 8 miliarde repartizate pe patru ani, axată mai ales pe copilărie și bazată pe trei axe principale: creșe accesibile tuturor (cu mic dejun și prânz gratuit la 1 euro în zonele cele mai defavorizate) și școlarizare obligatorie până la 18 ani; reintegrarea pe piata muncii; simplificarea bunăstării și un acces mai mare la îngrijiri medicale. În ceea ce privește îngrijirea medicală, fostul bancher al familiei Rothschild a prezentat ulterior și planul de sănătate: depășirea numărului limitat și deci a mai multor medici, cu o acoperire mai mare a teritoriului chiar și în zonele cele mai îndepărtate, și accesul la îngrijirea privată care va trebui să devină excepția, de acum până în 2022. Bugetul este de 3,4 miliarde în total, din care aproape 1 miliard destinat doar investiţiilor în spitale. Dintre acestea, două treimi au fost finanțate până acum pe criterii cantitative, vor fi acum recompensate pentru calitate, cu un bonus alocat care crește de la 60 la 300 de milioane de euro. Se va naște apoi noua figură a asistenților medicali, care să lucreze alături de medicii generaliști cu sarcini administrative și de asistență medicală: aceștia vor fi 4.000 și vor costa 50.000 de euro pe an fiecare.
Totuși, toate acestea – deocamdată – nu sunt suficiente pentru Macron, căruia până și propriul său electorat îi întoarce spatele. Dintre alegătorii din primul tur al alegerilor prezidențiale din 2017 (când Macron a luat 24%), 70% îl mai cred, dar și luând în considerare alegătorii de pe buletinul de vot, când două treimi dintre francezi l-au preferat pe Marine Le Pen, procentul scade la 50%. De puțină folos a fost și reacția anunțată în urmă cu câteva zile în privința pensiilor: în așteptarea reformei propriu-zise, înghețată pentru următorii doi ani, guvernul a decis să scutească un număr mic de pensionari de la majorarea contribuțiilor (300.000 din totalul de 7,5 milioane), la un cost de 2,5 miliarde pentru cassa statului. Pentru a susține aceste investiții, Paris a anunțat un raport deficit/PIB de 2019% pentru 2,8, după prognoza de 2,6% pentru sfârșitul anului 2018. O „depășire” considerată deocamdată sustenabilă, în așteptarea ca acesta să producă un efect semnificativ în ceea ce privește consens și readucerea liderului francez la cârma provocării pro-europene.
O provocare pe care Macron a preluat-o în mod repetat și a relansat-o: „Popoliștii mă văd ca principalul lor adversar? Au dreptate”, a spus șeful En Marche la sfârșitul lunii august, răspunzând de la distanță la o provocare a lui Salvini. Ambițiile sale pentru Europa, enumerate în urmă cu un an într-un discurs la Sorbona, sunt numeroase: un buget pentru zona euro; convergenta fiscala si sociala; o apărare comună; gestionarea azilului pentru migranți; o taxă pe tranzacțiile financiare; integrarea fiscală a piețelor franceze și germane ca exemplu pentru restul continentului; încetarea subvențiilor acordate țărilor care nu respectă statul de drept. Exact ca Ungaria lui Orbán, care vrea în schimb să reducă Europa la o organizație interguvernamentală însărcinată să garanteze libertatea de circulație, să închidă granițele migranților și să plătească fondurile structurale. Dar pentru realizarea proiectelor – pe de o parte „castrarea” Uniunii după Orbán și pe de altă parte extinderea acesteia după Macron – este necesar să avem cel mai mare număr de europarlamentari. Votul de primăvară va fi, prin urmare, decisiv pentru Macron și pentru Europacare trebuie să lupte pentru supraviețuirea lui.
