„A fost cel mai bun și cel mai rău timp, anotimpul înțelepciunii și cel al nebuniei, era credinței și era necredinței. Perioada luminii și perioada întunericului, primăvara speranței și iarna disperării. Aveam totul înaintea noastră, nu aveam nimic înaintea noastră.” Într-o zi, vom putea folosi cuvintele care Charles Dickens obișnuiești să spui anii Revoluției Franceze și cei care au urmat imediat după Regimul Terorii, pentru a descrie epoca noastră? Ar putea fi comparat cu asta timpul în care trăim, zdrobit între revoluția tehnologică și teroarea marii crize economice?
Mervy King, fostul guvernator al Băncii Angliei, cu cartea sa „Sfârșitul alchimiei”, a intrat în miezul dezbaterii privind criza pe care o trăiește societatea noastră cu o poziție foarte clară în acest sens care are meritul de a obține la miezul problemei afirmând că „aceasta nu este o criză a băncilor sau a politicii – deși sistemul bancar trebuie restructurat și cu siguranță politica (economică și de altă natură) a făcut multe greșeli – ci o criză de idei”. Dacă este o criză îngrijorătoare de idei și, prin urmare, de criză culturală în sensul cel mai larg, este o opinie care devine din ce în ce mai răspândită și se deschide astfel către o problemă de anvergură enormă ale cărei origini și posibile căi de ieșire, dimpotrivă, sunt investigate prea puțin prin susținerea ușoarei. vulgare că totul duce înapoi la contrastul dintre oameni și populism – dându-i o evaluare pozitivă sau negativă – pe de o parte și elită pe de altă parte.
În încercarea de a aborda problema fără a ne opri la suprafață, intuițiile pe care, cu aproape o sută de ani în urmă, le-a avut premiul Nobel, T. S. Eliot, ne pot ajuta prin definirea culturii drept „religie întruchipată” și structurată pe o ierarhie de clasă indispensabilă pentru crearea și conservarea, de fapt, a „adevăratei culturi”. Conceptul lui Eliot de clasă nu ia în considerare - trebuie subliniat - funcția economică sau politică, ci este declinat în termeni culturali ca o împărtășire a un mod de viaţă dobândit prin familia căreia îi aparţine, pământul cuiva, comunitatea proprie, prin educație, activități de petrecere a timpului liber, participarea în asociații la scară mică și personale. Clasa oferă persoanei cel mai potrivit teren pentru ca creativitatea sa literară și artistică să se exprime la maximum.
O cultură sănătoasă este, așadar, potrivit lui Eliot, susținută de o ierarhie de clasă care se realizează pe două niveluri, unul relativ inconștient - cultura „populară” și celălalt relativ conștient și reflexiv – cultura „înaltă”. În momentul în care o societate devine pur laică, ea se transformă într-o societate de „nivelare” - din termenul englezesc „levelers” – dominată de elită care produce ceva foarte diferit de cultura înaltă și foarte asemănătoare cu lumea în care trăim. Nivelatorii, mișcați de cele mai diverse și chiar nobile motivații – egalitatea sau meritocrația – și-au propus să distrugă stratificarea claselor, dar, făcând aceasta, distrug în mod inevitabil și întreaga viață a familiilor și comunităților locale, a și tradițiilor. Pe scurt, distrugerea claselor produce distrugerea culturii de care societatea, făcând acest lucru, se lipsește în mod necesar.
Astfel, pentru Eliot, o societate pur laică și nereligioasă care a „privatizat” religia prin relegarea ei la nivelul vieții individuale este necultă, este anticulturală, la fel ca o societate care respinge instituțiile sociale existente și invocă înlocuirea lor devenind astfel şi la fel de anticulturală. Se impune o anticultură a elitei care ignoră total cultura populară, se bucură de profanarea sacrului, propunându-se transgresiv împotriva vieții obișnuite și, în loc să construiască pe trecut, îl distruge voit, propunându-se fără rădăcini, fără nicio coeziune socială și continuitate, cu singurul lipici dat de tehnică și aptitudini manageriale și de interesul suprem al „piețe”.
În acest context, și împotriva acestui context, răspândirea a ceea ce, cu un oarecare dispreț și foarte grăbit, sunt definite drept „populisme” ar trebui citită cu mai multă atenție. Într-adevăr, populismul poate fi considerat o reacție rezonabilă – deși inconștientă – la dominația elitelor și, prin urmare, un aliat firesc al conservatorismului în reconstrucția înaltei culturi ca rearanjarea culturii populare la un nivel mai conştient şi mai reflexiv. Înțeles astfel, populismul poate juca un rol de protagonism excepțional în timpul crizei de idei și în deșertul cultural produs de dominația incontestabilă – cel puțin până acum – a elitelor.
Ar putea face acest lucru prin restabilirea centralității a ceea ce comunitățile virtuale, multinaționalele, marile finanțe, Wall Street au încercat să distrugă: familia, comunitățile locale, întreprinderile mici, băncile locale și locale. În această schimbare de ritm, intelectualii, savanții, criticii, artiștii, educatorii, părinții ar putea și ar trebui să-și asume încă o dată responsabilitatea transmiterii tradiției înaltei culturi către tineri, recunoscând că produsele anti-culturii nu sunt utile pentru o viață sănătoasă. și societate inteligentă. Dacă se întâmplă asta, atunci, ca și Dickens, am putea spune că și astăzi a fost „cel mai bun și cel mai rău timp”.
°°° Autorul este secretarul general al Asociației Naționale a Băncilor Populare (Assopopolari)
