Itinerarul expozițional se învârte în jurul unei lucrări fundamentale, dar puțin cunoscute și până acum puțin studiate a lui Winckelmann: Unpublished Ancient Monuments (1767), ultima publicată de savantul german, a cărei mare influență asupra lumii neoclasicismului este recunoscută și cu mult dincolo; autorul, de fapt, pentru prima dată într-un mod atât de semnificativ, însoțește descrierile „Monumentelor” cu imaginile grafice ale acestora. Sunt 208 splendide plăci gravate, toate semnate, încredințate unor artiști cunoscuți pe care Winckelmann îi alege și îi plătește din buzunarul său, convins de bunătatea, chiar teoretică, a operației.
„Monumentele antice inedite” (1767) descrise de Winckelmann sunt „obiecte ale antichității”, adică basoreliefuri, opere de artă, mobilier, vaze, pietre prețioase care îi captează atenția în timpul studiilor sale meticuloase asupra antichităților pe care le are ocazia să le admiră în colecțiile cercului său - în primul rând pe cea a cardinalului Alessandro Albani al căruia este bibliotecar și colaborator apropiat din 1758 și căruia îi dedică volumul -, dar și în cadrul numeroaselor călătorii pe care le întreprinde la Roma și împrejurimile acesteia. , Florența, Napoli, Portici , Pompeii aproape necunoscute la acea vreme, Caserta și Paestum.
Primele două ediții italiene ale lucrării vor fi prezentate la muzeul max: editio princeps din 1767 în două volume și ediția ulterioară napolitană din 1820 în două volume, cu addendumul lui Stefano Raffei din 1823; în plus, cele două manuscrise pregătitoare, expuse în premieră și provenite de la Biblioteca Universității de Medicină din Montpellier, și toate cele 208 plăci gravate aparținând colecției muzeului max.
Acestea sunt însoțite de 20 de matrici de cupru, 14 dovezi, adică gravuri retușate cu un burin, precum și trei descoperiri arheologice de la Muzeul Național de Arheologie din Napoli: o bijuterie care îl înfățișează pe Zeus doborând uriașii, un relief de marmură albă cu Paris și Afrodita și un fragment dintr-un tablou găsit la Pompei în casa lui Cipius Pamphilus cu calul troian.
O secțiune specifică a expoziției va oferi portrete gravate ale lui Winckelmann, executate de unii dintre cei mai apropiați prieteni ai săi – de la Biblioteca Municipală „A. Saffi”, Fondi Antichi, Manuscrisele și Colecțiile Piancastelli din Forlì – și o pictură în ulei din atelierul Angelikei Kaufmann.
O altă secțiune va fi dedicată succesului critic al celui mai recent text al lui Winckelmann, printr-o selecție bogată de gravuri și volume tematice. „Monumentele antice inedite” fac de fapt parte dintr-o lungă tradiție de colecții de antichități ilustrate care își au începutul cu Renașterea. Dar dacă Winckelmann manifestă, la începutul carierei, o anumită rezervă față de așa-numitele „muzee ale hârtiei”, cu „monumentele antice inedite” asistăm la o reabilitare completă a acestui gen editorial și la lansarea unei noi metode de studiu, în care narațiunea și ilustrația se bucură de o relație complet egală.
Deși moartea timpurie l-a împiedicat pe Winckelmann să finalizeze dezvoltarea „monumentelor antice nepublicate”, principalii săi succesori, de la Seroux d'Agincourt (1730–1814) la Leopoldo Cicognara (1767–1834) la Luigi Rossini (1790–1857) la Giovanni Volpato (1735–1803) consideră „Monumentele” singurul model posibil al istoriei artei, care combină text și imagini.
Johann Joachem Winckelmann, născut la 9 decembrie 1717 la Stendal în Altmark, fiul unui maestru cizmar, este cunoscut în principal pentru textul său „Istoria artei în Antichitate” publicat în 1764 cu titlul original „Geschichte der Kunst des Alterthums”. A deținut funcții importante și a fost inclus în circuitele cele mai rafinate și cultivate ale vremii. În 1758 și-a asumat funcția de bibliotecar și colaborator apropiat al cardinalului Alessandro Albani la Roma, în vila omonimă. În 1761 a devenit membru al Accademiei di San Luca din Roma, al Academiei Etrusce din Cortona și al Societății Antiquaries din Londra. În 1763 a fost numit Prefect al Antichităților la Roma și în luna mai a aceluiași an Scriptor linguae teutonicae la Biblioteca Vaticanului. În 1765 au început negocierile pentru angajarea lui la Berlin ca bibliotecar al lui Frederic cel Mare. Cu toate acestea, aceste negocieri nu vor avea succes. După ce tânjește atât de mult după ea, în 1768 se pregătește să se întoarcă în Germania. În drum spre Regensburg, el decide brusc să-și suspende călătoria în Germania pentru a se întoarce la Roma. Ajuns la Trieste, a fost asasinat și a murit după o lungă agonie, nu fără să-și fi dictat mai întâi testamentul care l-a făcut pe cardinalul Albani unicul moștenitor al tuturor bunurilor sale, inclusiv al hârtiilor și cărților scrise de mână rămase la Roma.
