Tendința integral italiană de a discuta problemele economice, în special cele referitoare la piața muncii, în termeni ideologici sau în general politici, a dus adesea la neglijarea meritelor problemelor și la neevaluarea efectelor concrete ale schimbărilor necesare.
Când Matteo Renzi a ridicat necesitatea reformării artei. 18, CGIL, susținută recent de noul secretariat al UIL, a ridicat pentru a eneasa oară barierele vechi-muncă spunând că art. 18 a fost o „lege a civilizației”, uitând să ne amintim că toți lucrătorii companiilor sub 15 angajați nu sunt acoperiți și că nu toate țările europene nu pot fi considerate necivilizate, ca să nu mai vorbim de Statele Unite, unde nu există o lege similară, dacă nu în Germania însă cu clauza de renunțare.
CGIL și UIL au ajuns să rupă de Guvern prin proclamarea unei greve generale și poate, după intrarea în vigoare a noilor reglementări, vor promova un referendum de abrogare, așa cum a făcut însăși CGIL în urmă cu aproape treizeci de ani, primind o respingere răsunătoare din partea organism electoral.
Teza CGIL a fost întotdeauna că art. 18 este un factor de descurajare împotriva disponibilizărilor în masă și că astăzi, în plină criză economică gravă, această libertate nu poate fi acordată companiilor. În orice caz, aceasta ar fi o reformă care trebuie implementată (conform vechiului zical „nu face azi ceea ce poți promite că vei face mâine”) în perioadele de expansiune economică când lucrătorilor le este ușor să treacă de la un loc de muncă la altul. , dar nu astăzi când nu este de lucru.
Raționamentul neglijează însă să considere că în realitate art. 18 nu apără lucrătorii cu privire la închiderea companiilor, așa cum demonstrează creșterea semnificativă a șomajului înregistrată în ultimii ani, în timp ce este clar că disfuncționalitatea pieței muncii a fost unul dintre elementele care au ținut investitorii străini departe de Italia.
Și dacă nu reușim să reformăm toți factorii care încetinesc de multă vreme competitivitatea țării, va fi foarte greu să sperăm la o redresare economică care ar putea crea noi locuri de muncă. Pentru a încerca să obțină acest rezultat, Matteo Renzi și-a propus să se facă un schimb între mai puțină flexibilitate de intrare (stimularea angajării permanente) și o mai mare flexibilitate de ieșire (reducerea sistemului de sancționare a concedierilor nelegitime). Un obiectiv care poate fi considerat în mare măsură atins cu „proiectul de decret legislativ care conţine prevederi pe tema contractelor de muncă pe durată permanentă cu protecţii crescânde”, prezentat Consiliului de Miniştri din 24 decembrie trecut.
Decretul reglementează un nou regim de protecție în caz de concediere ilegală pentru toți lucrătorii, lucrătorii de birou și directorii care vor fi angajați cu contract de muncă pe durată nedeterminată, începând de la data intrării în vigoare a decretului.
De menționat că, pentru a încuraja dezvoltarea micilor afaceri, în cazul în care o firmă depășește pragul de 15 salariați în virtutea angajării permanente, aplicarea noilor protecții și personalului angajat anterior, mai degrabă decât simplul art. 18 conform legislației în vigoare.
Odată cu acest decret, pentru noii angajați, se rupe definitiv tabuul intangibilității sancțiunii de reintegrare, care rezistase chiar și cu Legea Fornero, întrucât, ca soluție de compromis cu stânga sindicală-muncă, spațiul recunoscut de art. . 18, astfel cum a fost reformată în 2012, remediul pur despăgubitor a fost rezidual și a fost comprimat și mai mult de către judecători în acești doi ani de aplicare.
Acum reintegrarea se păstrează doar:
a) pentru concediere discriminatorie, din motive ilegale sau în caz de căsătorie și sarcină sau notificată oral
b) pentru concediere pentru motiv justificat sau subiectiv justificat, atunci când fapta în litigiu nu există, dacă este demonstrată direct în instanță ca dovadă a lucrătorului concediat.
În toate celelalte cazuri, sancțiunea pură de despăgubire fără repunere în funcțiune operează:
– indemnizație nesupusă contribuțiilor de asigurări sociale de la 4 la 24 de luni, în funcție de vechimea companiei
a) când concedierea dispusă pentru justă cauză sau motiv subiectiv justificat se dovedește a fi nelegitimă, dar nu pentru o inexistență atât de flagrantă a motivului invocat, precum cel care legitimează repunerea în funcție.
b) când nu există condițiile tehnico-organizatorice sau economice pentru o concediere din motive obiective justificate
– indemnizație nesupusă contribuțiilor la asigurările sociale de la 2 la 12 luni
c) pentru concedierea ineficientă din vicii pur de formă sau de procedură.
Totuși, trebuie subliniat că noua reglementare a creșterii protecțiilor, deși simplificată (și tradusabilă în engleză!) în raport cu articularea complexă a articolului 18 din Legea Fornero, riscă să încredințeze din nou Judecătorului acea amplă evaluare discreționară a „inexistența” sau mai puțin a faptului material, care ar fi fost oportun să se comprima chiar și cu utilizarea opting out-ului, conform necesității de certitudine a raporturilor juridice.
Mai mult, tocmai pentru a da certitudine costurilor ce urmează a fi suportate în planurile de reducere a personalului companiei, oarecum surprinzător, având în vedere și dezmințirile anterioare ale ministrului Poletti, decretul a extins regimul de indemnizație al concedierilor economice individuale (din motive obiective justificate) și la colectiv. concedieri, care sunt ieftine prin definiție.
În sfârșit, noul regulament se aplică și organizațiilor de trend, care desfășoară activități non-profit cu caracter politic, sindical, cultural, religios sau de cult și care până în prezent, în calitate de angajatori, au fost scutite de aplicarea ' art.18 din Statutul drepturilor lucrătorilor faţă de propriii salariaţi. De mâine aceste organizații vor trebui să aplice lucrătorilor lor acele drepturi pe care până acum le-au predicat cu bine altora!
