În anii crizei, activitatea investițională s-a contractat brusc în toate economiile avansate. Scăderea a fost mai mică în economiile emergente, unde creșterea la începutul anilor 2000 fusese excepțional de puternică. Semnele de redresare, deși diversificate, sunt încă modeste, iar ruptura cu trendul pre-criză apare acum clară. CSC s-a concentrat în mod repetat asupra principalelor forțe care împiedică investițiile: incertitudine mare și așteptări de creștere scăzută a cererii, dificultăți mai mari în obținerea de finanțare, capacitate mare de producție neutilizată, bugete publice strânse și, în Italia, profitabilitatea la minime istorice.
Unele dintre aceste constrângeri sunt comune tuturor economiilor majore, altele sunt prezente în principal în cele care s-au confruntat cu o presiune mare asupra datoriei suverane și, în consecință, politici fiscale restrictive. Privind în perspectivă, în special în context european, aceleași condiții care au contribuit la deprimarea deciziilor investiționale sunt destinate, cel puțin parțial, să persiste: disponibilitatea creditului bancar nu va reveni la condițiile anterioare crizei (în afară de cele extrem de expansive, care la rândul său dezvăluie fragilitatea sistemică); acelaşi lucru se poate spune, după spargerea bulei, pentru forţa motrice reprezentată de construcţie; iar nevoia persistentă de reducere a deficitelor publice va continua să dea impulsuri restrictive cererii și să limiteze resursele pentru cheltuielile publice de capital.
Întrucât, pe de altă parte, investițiile nu sunt doar o componentă a cererii agregate, ci constituie și principala sursă de creștere a productivității (și datorită caracterului lor strategic de îmbunătățire a infrastructurii), întârzierea acumulată în ajustarea dotării cu bunuri de capital. este puțin probabil să fie fără consecințe asupra ritmului de creștere viitoare (și, prin urmare, asupra investițiilor viitoare în sine). În ultima vreme, analizele marilor organizații internaționale cu privire la motivele și consecințele acumulării scăzute de capital s-au înmulțit, cu concluzii îngrijorătoare și convergente și îndemnuri către guverne să promoveze mai mult investițiile: direct, cu mai multe cheltuieli pentru infrastructură, și indirect, cu stimulente si concesii.
O PREOCUPARE GENERALĂ
Principalele organizații internaționale de cercetare au dedicat studii specifice problemei investițiilor reduse, atrăgând de fiecare dată atenția asupra rolului jucat de diferite variabile. FMI identifică principalul determinant al scăderii investițiilor fixe în slăbiciunea activității economice (efectul accelerator), atribuit, la rândul său, așteptărilor persistente negative ale cererii. La acest efect se adaugă cele datorate constrângerilor mai stricte ale finanțării corporative și incertitudinii puternice a cadrului de politici în urma crizei datoriilor suverane.
Slăbiciunea cererii este principala cauză a scăderii investițiilor private, tot conform OCDE, care subliniază câte economii au rămas blocate într-un echilibru de creștere scăzută, investiții scăzute, șomaj ridicat, salarii stagnate și consum stagnant, precum și modul în care investiția actuală este mai mică decât potențialul raportat la PIB. Potrivit evaluărilor BEI, o pondere foarte mare a scăderii investițiilor în Europa (53%) se explică prin incertitudinea privind politicile economice, pe lângă temerile privind o nouă criză a creditului rezultată din volumul mare de credite neperformante încă. deținute de sistemul financiar.
E ITALIA?
Pentru Italia, unde redresarea economiei a început, dar - în concordanță cu evoluția situației economice - este încă destul de timidă, o interpretare în concordanță cu cea propusă de FMI este sugerată de Banca Italiei, potrivit căreia caracterul prelungit al scăderii investițiilor reflectă în principal scăderea actuală și preconizată a cererii, la care se adaugă tensiunile privind creditele și, din nou, incertitudinea. În plus, estimările FMI indică în aceeași perioadă o tendință a investițiilor italiene mai mică decât cea atribuită scăderii cererii și explicată parțial de factori de incertitudine și constrângeri financiare.
Potrivit Nomisma, apariția unei adevărate capcane de lichiditate în zona euro ar face ca Italia să fie penalizată în mod special de așteptările unei inflații scăzute (cu puțin peste zero în următorii 5 ani), mai mici decât media zonei (în jur de 1%), care ar putea fi compensată doar de un nivel al ratelor nominale foarte negative ale dobânzilor „la ocupare deplină”. Prin urmare, efectul de levier monetar este ineficient, în timp ce asistăm la o diminuare constantă a fluxurilor de numerar corporative și efecte persistente de raționalizare a creditului. În aceste condiții, redresarea investițiilor depinde și mai strâns de cea a cererii.
Fără o redresare susținută a cererii, temerile privind o nouă recidivă recesivă continuă să inducă amânarea deciziilor de investiții, declanșând un cerc vicios care prinde economia într-o creștere scăzută. În acest context, pârghia reprezentată, în cheie anticiclică, de investițiile publice își asumă un rol potențial mai semnificativ decât în trecut. Un studiu realizat în cadrul Comisiei Europene subliniază, în realitate, că în zona euro este tocmai contracția investițiilor publice (rezultatul ajustării finanțelor publice urmărită prin contractarea cheltuielilor de capital în fața dificultăților de comprimarea cheltuielilor curente) a afectat negativ procesul de acumulare.
Efectul apare mai grav în economiile periferice (Spania, Italia) cele mai penalizate de necesitatea reducerii deficitelor bugetare. În Italia, reducerea investițiilor publice în timpul celei de-a doua recesiuni din 2011-14 (comparativ cu sprijinul anticiclic exercitat la începutul primei în 2007-09) a contribuit la spiralarea investițiilor totale până în 2014. Un impuls pentru investițiile în trimestrele următoare ar putea veni în Italia din o mai mare stabilitate politică, semnalată de reducerea treptată a gradului de incertitudine, în scădere față de vârful atins în 2012 și mai scăzut decât media celorlalte mari economii europene.
Un stimulent deloc neglijabil, așa cum sa întâmplat deja în trecut cu intervenții similare, se dovedește a fi oferit de stimulente pentru investiții în bunuri de capital pentru întreprinderile mici și mijlocii. Prin dezagregarea cheltuielilor investiționale în funcție de destinație, se poate observa că – în fața unei scăderi persistente a cheltuielilor pentru construcții – investițiile în mașini și echipamente și-au inversat direcția și au început să se redreseze în a doua jumătate a anului 2014. Redresarea lor este destinată să continue și să se consolideze, întrucât indicat de profilul comenzilor interne pentru bunuri de capital.
