„Tripartiția Libia? Este singura modalitate posibilă de a evita un război care ar avea consecințe dezastruoase mai ales pentru Italia”. Julius Sapelli, economist al Universității de Stat din Milano și expert în probleme libiene, ia partea în favoarea propunerii care circulă în presă în aceste zile de împărțire a statului nord-african în trei părți: Tripolitania, Cirenaica și Fezzan. Cel mai bun „plan B” posibil, în condițiile în care guvernul de unitate națională nu trece și amenințarea teroristă crește. „Revenim la situația Imperiului Otoman - explică Sapelli -, înainte de formarea Statului Israel care a rupt echilibrul în lumea musulmană, deschizând calea unor lovituri de stat”.
Astăzi, Libia are două guverne: cel militar de la Tripoli, condus de Libian Alba, condus de Frăția musulmană și deci legat de Turcia (care îl finanțează) și cel din Tobruk, ales în mare parte democratic și recunoscut de comunitatea internațională și deEgipt, care încearcă fără succes să formeze un guvern de unitate națională pentru a opri izbucnirile Isis, care, la rândul său, este din ce în ce mai hotărât să transforme Libia într-un far jihadist în Africa. „Activitatea diplomatică italiană a fost foarte bună, la fel ca și munca lui Silvio Berlusconi cu Gaddafi la acea vreme, care de fapt i-a enervat pe comunității de afaceri care l-a scos. Se întâmplă și acum cu intervenția Franței și a Regatului Unit, care nu își doresc o prezență puternică a Italiei în Africa de Nord”.
Intervenția franceză a fost de fapt redusă la „acțiuni sub acoperire și direcționate”, precum cele pe care însăși armata italiană intenționează să le ducă la îndeplinire, dar, potrivit lui Sapelli, ideea este tocmai aceasta: „Dacă o acțiune este secretă, trebuie să rămână secretă, este clar că cineva avea interes să fie eliberată pe Le Monde”. Acțiunea militară, potrivit multora, nu ar face altceva decât să întărească terorismul, ajutând la deraiarea planului A, acela al înțelegerii diplomatice pentru care Italia a cheltuit mult și bine, și complicând situația. „În trecut – a spus ministrul apărării Roberta Pinotti – accelerațiile unilaterale nu au ajutat Libia”. „Franța și Anglia – explică Sapelli – își descoperă cărțile pentru că un război ar slăbi rolul țării noastre, care a fost întotdeauna dominantă în Libia și datorită expunerii mari pe piața energetică a unei companii precum Eni, care s-a petrecut mereu pe prima linie pentru pace, constituind un element de stabilitate”.
Prezență căreia rivalii europeni și-ar dori, așadar, să se opună, mergând totuși – potrivit lui Sapelli – împotriva propriilor interese. „Un război ar dăuna tuturor companiilor prezente, asta este evident. Dar Franța și Marea Britanie au fost, de asemenea, forțate să-și încordeze mușchii ca răspuns la acțiunea hotărâtă a Rusiei în Siria. Putin s-a descurcat bine în Siria, dar a împins astfel forțele occidentale să facă același lucru în Libia pentru a nu fi mai pretuit”. Până la urmă, modelul tripartit este același care se propune în Siria: „Unde, totuși, există necunoscutul kurd: această minoritate ar trebui recunoscută, dar președintele turc. Erdogan nu o va permite niciodată”. În riscul acestei situații periculos de instabile se află și pionii Egiptului și ai Statelor Unite. Egiptul este interesat de pace, mai presus de toate pentru a explantaIsis de la Sirte și să stopeze milițiile Frăției Musulmane din Tripoli, considerate prea extremiste. „Ma face să cred că povestea teribilă a Giulio Regeni nu este o coincidență: este un atac asupra președintelui al-Sisi pentru linia sa comună cu Italia”.
Gli Statele Unite în schimb, ei sunt momentan pe fundal, așa cum a subliniat și Angelo Panebianco în articolul contestat din Corriere della Sera, vorbind despre Italia orfană de o Americă „slăbită, legănată și găfâită” în ceea ce privește lupta împotriva terorismului. „Este evident că Statele Unite nu au un plan definit. Acordul Sigonella pentru drone este bun, dar acum Obama nu poate face nimic pentru că suntem în alegeri”. Despre asta vom mai vorbi iarna viitoare cu noul președinte: momentan cea mai probabilă ciocnire pare să fie între Donald Trump și Hillary Clinton. „Trump este periculos, dar până la urmă, tocmai pentru că este populist, ar putea face alegeri conservatoare. De asemenea, pentru că America - pentru moment - este încă autosuficientă cu ulei de șist și ulei strâns. Paradoxal, candidatul democrat, care a făcut deja dezastre în politica internațională în trecut, este mai preocupat: ar putea aduce cu ea neoconiștii și politica lor intervenționistă”.
Comunitatea internațională este așadar mai divizată ca niciodată, dar soluția celor trei domenii ar fi mult mai mult decât un simplu stopgap. Într-adevăr, ar respecta sufletul profund tribal al unei țări care a fost unită doar atunci când ar fi putut recunoaște acest aspect, fără a forța modelele occidentale. „Gaddafi a înțeles asta, a lăsat țara să rămână un agregat de triburi fără a le afecta echilibrul. Acesta a fost un specific libian în comparație cu celelalte țări nord-africane, care au cunoscut democrații care în cele mai multe cazuri erau atunci instabile. Gaddafi a spus nu democraţiei importate, datorită construirii petrolio bunăstare relativă”.
