Acordul de reînnoire a contractului național de muncă specific pe care Fiat l-a aplicat în toate companiile sale din ianuarie 2012 pentru a înlocui contractele Confindustria (nu doar pe cel al metalurgiștilor, ci și, pe baza activităților companiilor individuale, cel al cauciucului plastic). , de transport sau telecomunicații) finalizează procesul de schimbare a sistemului de aranjamente contractuale și relații industriale pe care Fiat îl demarase în iunie 2010 cu acordul Pomigliano.
În fapt, reînnoirea părții economice vizează doar anul în curs și nu cei trei ani de valabilitate contractuală și transformă noile sume din costuri fixe în costuri variabile, printr-o restructurare a vechilor prime de producție, ale căror sume fuseseră pt. peste un deceniu s-a cristalizat, consolidându-se o parte (40 de euro în medie pe lună) ca majorare a salariului de bază în timp ce partea rămasă din vechile prime și suma variabilă plătită în 2012 (600 de euro în medie pe an) se combină și se transformă în un stimulent de productivitate (120 de euro în medie pe lună) legat de prezență: în esență pentru companie costul structural teoretic se menține constant la cel din 2012, în timp ce pentru muncitori salariul devine mai greu deoarece aceștia pot beneficia de impozitarea preferențială asupra sumelor de prima variabila.
Odată cu această reînnoire contractuală, Fiat se îndreaptă către o negociere economică anuală, mai degrabă decât pe trei ani, așa cum se prevede în sistemul italian, și nu putea fi altfel decât modelele contractuale predominante în multe țări europene și americane.
Frapturile iremediabile dintre sindicatele antagoniste și cele reformiste, care duc, chiar și la nivel național și interconfederațional, la imposibilitatea găsirii unor soluții comune (să gândiți-vă doar că CGIL nu a semnat două dintre ultimele trei acorduri interconfederaționale sau Fiom nu a semnat trei din ultimele patru contracte de metalurgi), necesitatea unei mai mari flexibilități pentru a putea concura eficient pe piețe și, mai ales, certitudinile privind aplicabilitatea și caracterul executoriu al acordurilor semnate au fost motivele care a determinat Fiat să caute soluții compatibile cu cadrul schimbat determinat de criza globală începută în 2008, care a bulversat piețele și a afectat pentru prima dată toate sectoarele de afaceri ale Grupului simultan în Europa.
Obținerea respectării acordurilor sindicale a fost principala criticitate care s-a putut regăsi în sistemul consolidat de negociere în care totul era renegociabil, chiar și în prezența unor reguli contractuale bine definite, cu comportamente care, de fapt, nu țin cont de acordurile semnate. De ceva vreme, Fiat exprimase nevoia ca acordurile să fie respectate de către sindicat și să nu fie sistematic ignorate sau renegociate atunci când nevoile companiei impuneau aplicarea lor (cazurile de greve din sâmbetele extraordinare libere contractual erau senzaționale). Provocarea sistemului apare odata cu cazul Pomigliano cand Fiat mizeaza pe ca sistemul industrial al tarii sa fie competitiv, cerand in schimb o mai mare flexibilitate in utilizarea centralelor si certitudinea si aplicabilitatea "acordurilor" semnate cu sindicatul. Pentru a face acest lucru a fost necesar, pe de o parte, să se elibereze de acele legături sindicale care într-o economie de piață constituie frâne inutile și, pe de altă parte, să se poată funcționa într-un cadru de certitudine și condiții similare celor. ele există în restul lumii. În acest sens, ieșirea Fiat din sistemul contractual Confindustria, care a avut loc în urmă cu doi ani, și decizia de a aplica lucrătorilor săi, cu o redefinire a reglementărilor muncii în concordanță cu noile și mai stringente condiții de piață, un contract specific colectiv național de muncă. , semnat în decembrie 2010 cu sindicatele naţionale, cu excepţia Fiom-Cgil, pentru înlocuirea contractelor de categorie Confindustria aplicate anterior, începând cu cea a metalurgilor.
Punctele de calificare ale contractului Fiat, aprobate de majoritatea reprezentanților sindicali și ai lucrătorilor la referendumurile de la Pomigliano, Mirafiori și Grugliasco, au vizat: definirea unui nou salariu de bază mai mare decât nivelurile contractuale anterioare pentru metalurgii introducerea unui bonus de competitivitate legate de creșteri ale rentabilității, productivității și eficienței și plătite pe prezența efectivă la locul de muncă diferite metode de utilizare flexibilă a sistemelor, până la 18/21 de ture formularea orelor de lucru multisăptămânale, cu 40 de ore considerate ca timp mediu de lucru pentru un pachet de 120 ore/an ore suplimentare de munca fara acord sindical prealabil, egal cu 15 sambate productive noua clasificare a personalului, structurata pe cinci grupe profesionale pentru a inlocui cele sapte categorii profesionale ale contractului de metalurgi posibilitatea de a recurge la retrogradare din motive tehnico-organizatorice si producția necesită extinderea unei noi organizări a muncii (sistemul Ergo UAS) pentru îmbunătățirea postului de lucru ergonomic, înlocuind sistemul clasic tayloristic de identificare a măsurilor pentru a face față abuzului bolii prin „lucrători absenți” definirea unui nou sistem de participare. relațiile sindicale și noile reguli pentru reprezentarea sindicală a companiilor adoptarea unei „proceduri de răcire” pentru prevenirea și soluționarea conflictelor colective introducerea unei „clauze de răspundere” și sancțiuni aferente, pentru oficializarea angajamentului asumat de sindicatele semnatare de a respecta toate prevederile clauzele contractului național (care, de altfel, ar trebui să fie absolut normal într-un sistem de raporturi civile, precum și în legea obligațiilor, dar pe care Fiom, care nu este semnatar, le-a considerat un atac la drepturile garantate constituțional ale sindicate și muncitori).
Este suficient să parcurgem rapid aceste puncte pentru a înțelege că contractul Fiat a marcat dezbaterea politico-sindicală din țara noastră în ultimii doi ani, iar majoritatea, dacă nu toate, au fost încorporate sau prin legislația muncii, prin art. 8 din „manevra august” din 2011 la legea Fornero privind piața muncii, sau prin acordurile interconfederaționale din iunie/septembrie 2011 privind reprezentarea și din noiembrie 2012 privind productivitatea, sau în sfârșit prin reînnoiri nu numai ale angajării naționale. contracte din sectoarele industriale, de la inginerie la telecomunicații, dar și, de exemplu, din contracte de credit și comerț.
Actuala reînnoire a contractului Fiat îi accentuează așadar și mai mult caracterul corporativ, îndreptându-se din ce în ce mai mult către un contract anual cu un model similar cu cel al celorlalte țări europene și al restului lumii în care este prezent.
