Legea de abilitare nr. 183/2014 (cunoscută sub numele de Legea locurilor de muncă) a conturat principiile și criteriile directoare (în conformitate cu prevederile art. 76 din Constituție) pentru o revizuire amplă a problemei așa-numitelor plase de protecție socială sau a acelor măsuri de susținere a veniturilor. (de natura asigurărilor sociale și/sau asistenței sociale) stabilite de legiuitor atunci când - în cursul muncii sau la finalul acesteia - lipsește salariul care îi permite lucrătorului să-și întrețină singur și familia sa. Mai mult, chiar și Constituția, în articolul 38, paragraful 2, inserează șomajul involuntar printre evenimentele în fața cărora lucrătorii au dreptul „ca să le fie asigurate și asigurate mijloace adecvate nevoilor vieții”.
Toate acestea sunt discutate în „noile plase de protecție socială din Legea locurilor de muncă” scrisă de Giuliano Cazzola, unul dintre experții de top în problemele muncii, pentru Giuffrè Editore.
Lista indicată nu este exhaustivă, atât de mult încât, de ceva vreme, s-a stabilit și consolidat legislația privind sprijinirea veniturilor chiar și în cazurile în care, în prezența unei cauze „tipice” de suspendare a prestației, remunerația normală din angajator. Există diverse cauze de suspendare pentru care există o formă de asigurare, securitate socială și/sau protecție contractuală. În eterogenitatea lor, doctrina a clasificat aceste cauze în două diviziuni principale: a) suspendări referitoare la sfera de interese ale lucrătorului (boală, accident, sarcină și puerperi, concediu pentru creșterea copilului, detașare, concediu sindical și permise etc.) ; b) suspendări dependente de firmă din cauza unor nevoi organizatorice și de producție specifice (așa-numitele cauze integrabile). Împrejurarea că relația rămâne suspendată chiar și în cazul neplatei prestațiilor constituie o particularitate a dreptului muncii, vizând tocmai păstrarea locului de muncă și a veniturilor, diferit de ceea ce se prevede în general în contractele de schimb.
Articolul 1256 C. civ., în fapt, prevede că obligația se stinge atunci când, dintr-o cauză neimputabilă debitorului, executarea devine imposibilă. În cazul în care imposibilitatea este doar temporară, debitorul, cât durează aceasta, nu răspunde pentru întârzierea executării până când, în raport cu titlul obligației sau natura obiectului, debitorul nu mai poate fi ţinut obligat să presteze serviciul sau creditorul nu are interes să o obţină. Este suficient să transferăm, deși ipotetic, această regulă generală privind obligațiile față de raportul de muncă pentru a se realiza, în practică, chiar înainte în ceea ce privește
corect, ce consecințe ar decurge din necesitatea primară de a menține o condiție de muncă și de venit.
Inadimplenti non est adimplendum: acesta este principiul general al contractelor cu servicii corespunzătoare; suspendarea obligaţiei uneia dintre părţile raportului juridic atrage suspendarea contraprestaţiei. În dreptul muncii sunt în vigoare norme diferite care prevăd continuitatea obligației de remunerare ca derogare de la principiul cu caracter general, așa cum este stabilit de legi și/sau de negocierea colectivă în cazuri (conform doctrinei predominante, obligatoriu) contemplate acolo. Serviciile atribuibile definiției „amortizoarelor sociale” aparțin categoriei de suspendări referitoare la firme și, în general, sunt garantate prin asigurări sociale și/sau asigurări sociale. Este suficient să spunem că, potrivit dreptului comun al contractelor, atunci când societatea trebuie să reducă sau să suspende producția, angajatorul ar putea invoca imposibilitatea de supraviețuire (probatio diabolica!) neimputabilă acestuia. Și deci să credem (sau mai bine zis să susțin posibilitatea) de a fi scutit de obligația salarială.
Însă este destul de clar că relația ar urma să pornească pe un drum plin de capcane și fără ieșiri. În caz contrar, cine ar purta responsabilitatea pentru imposibilitatea care apare? Despre situatia economica? Despre tendințele pieței (poate când alte companii concurente își pot continua activitatea normală de producție)? Pe alegerile greșite ale companiei? S-ar deschide un litigiu fără rimă sau motiv, mai mult teoretic decât practic, întrucât societatea ar avea totuși opțiunea de a lua alte căi inclusiv cea de deschidere a unei proceduri de concediere colectivă (nesupusă revizuirii în instanță cu privire la motivațiile acesteia, întrucât acestea cad în interior în salvgardarea principiului liberei întreprinderi). Si deci urmarirea in judecata a unei presupuse raspunderi a angajatorului ar duce, in final, la solutii deloc garantate pentru lucrator (care teoretic ar fi creditorul contraprestatiei). Iată, deci, scopurile pe care le urmărește instituția Fondului de concediere (CIG): să permită firmelor să efectueze suspendări și reorganizări ale activității economice, salvând în același timp angajarea și veniturile lucrătorilor în vederea și așteptarea reluării activității economice. activitatea în sine, atunci când condițiile apar din nou.
