Expoziția despre portretele lui Francis Bacon are loc în perioada 9 septembrie 2017 - 10 decembrie 2017 la Mamiano di Traversetolo – Parma, Fondazione Magnani-Rocca.
O licitație de excepție la Sotheby's din Londra, în iulie 2015, a decretat „Mitul Bacon”: în catalog, pe lângă două autoportrete din 1975 și 1980, lucrarea din 1961 Studiu pentru un Papă I, născută din obsesia lui Francis Bacon pentru Portretul lui Inocențiu X de Velázquez și i-a aparținut lui Gunter Sachs, cunoscut playboy în anii 50-60 și al treilea soț al Brigittei Bardot.
Mitul lui Bacon (Dublin 1909 – Madrid 1992) ajunge acum la Fundația Magnani-Rocca: faimosul tablou al lui Bacon Two Americans din 1954, aparținând Colecției de Artă Modernă Barilla, va fi de fapt expus în perioada 9 septembrie - 10 decembrie 2017. alături de capodoperele din toate timpurile adunate de Luigi Magnani în Vila Mamiano di Traversetolo de lângă Parma.
Legenda artistului a atins probabil apogeul în noiembrie 2013 când tripticul său Trei studii ale lui Lucian Freud din 1969, vândut la o licitație la Christie's din New York, a devenit cel mai bine plătit tablou din istorie, depășind recordul anterior căruia îi aparținea. Țipătul lui Munch.
„Și eu am considerat acea muncă grea, am suferit-o puțin, dar apoi, cu timpul, am înțeles-o din ce în ce mai profund, m-am îndrăgostit de ea…”, mărturisește Pietro Barilla în paginile unui interviu scris doar cronologic imposibil. de Francesco Alberoni la o sută de ani de la nașterea marelui industriaș.
Lucrarea care inițial îl deranjează pe patronul lui Barilla, dar căreia mai târziu cade sub vraja este Two Americans de Francis Bacon, achiziționată de la galeria Mario Tazzoli din Torino în 1968 pentru a-și îmbogăți și mai mult colecția privată menită să împărtășească și să facă arta utilizabilă ca o experiență care îmbunătățește viața, pornind de la locul de muncă însuși pe care îl va disemina prin picturi și sculpturi: de la Picasso la Max Ernst, la Ensor, de Staël, Soutine, Moore, la italienii Morandi, Boccioni, de Chirico, Savinio, Marini, Cascella, Manzù, Messina, Pomodoro, Soldati, Morlotti, Burri, Fontana, Guttuso, Maccari, Ceroli.
Artistul a pictat probabil la Ostia, ultima etapă a unui scurt sejur în Italia în toamna anului 1954. Cu toate acestea, nu a fost un vizitator frecvent în Bel Paese; în ciuda dragostei sale declarate pentru sculptura lui Michelangelo, nu a fost niciodată să vadă capela Medici, nici măcar nu consideră necesar să meargă la Bienala de la Veneția unde sunt expuse unele dintre lucrările sale la acea vreme și nici nu consideră că este recomandabil să o viziteze. Galeria Doria Pamphilj din Roma pentru a vedea Portretul lui Inocențiu X al lui Velázquez, sursa de inspirație pentru o serie de opt studii efectuate între 50 și 53.
Doi americani: Un simplu spațiu patruunghiular care provine din filamente subțiri albe care urmăresc perimetrul peretelui din spate și cel al pereților laterali ai unui cub negru compact creează o cutie de sticlă, un cadru care nu are alt scop decât izolarea și concentrarea atenției asupra imaginea pe care o conține, permițându-vă să o vedeți mai bine. O preocupare constantă pentru artist a fost, încă de la început, aceea că o poveste tinde inexorabil să se insinueze între două figuri. Doar acțiunea rotundelelor sau paralelipipedelor care izolează figura din tablou va împiedica o poveste să se strecoare în întregul reprezentat, exorcizând astfel caracterul ei ilustrativ și narativ. Izolarea este pentru Bacon cel mai simplu mod de a rupe narațiunea, de a preveni ilustrarea, eliberând astfel figura, ținându-se de fapt. Nici peisajul, nici vreun element informal nu vor umple restul imaginii; mai degrabă, va fi ocupat de fundaluri mari de culoare închisă și sumbră cu singura intenție de a atrage forma. Din acest spațiu insondabil ies două fețe în proces de dizolvare, supuse unei distorsiuni evidente sub mișcări de pensule și cuțite de paletă, sau datorită culorilor pe care artistul însuși le strânge de mână și apoi le aruncă direct pe pânză. Bacon explică că: „în acele momente sunt gata de orice: șterg cu o cârpă sau iau o perie și șterg ceea ce tocmai am pictat, trec cu spirit alb peste el, pictez altceva... orice să rupă organizarea rațională a imaginii, atâta timp cât aceasta crește spontan, adică după structura proprie și nu pe cea pe care i-o impun” [...] „Vreau să deformez lucrurile dincolo de aparență, dar la totodată vreau ca deformarea să înregistreze aspectul”.
Bărbatul din stânga este caracterizat de o gură ușor mărită într-un rânjet batjocoritor care dezvăluie toți dinții și deformează trăsăturile feței ca într-o imagine cu raze X. Bacon avea să recunoască mai târziu că s-a referit la niște radiografii publicate în cartea Poziționarea în radiografie achiziționată în timpul unei călătorii la Berlin. Al lui este un zâmbet neliniştitor pentru că tocmai din cauza acestui zâmbet se desface chipul, parcă sub acţiunea unui acid coroziv, devenind insuportabil, intolerabil. Doar zâmbetul insistent pe care Bacon îl sugerează numindu-l zâmbet isteric va putea supraviețui risipirii feței și următoarei și inevitabilei ștergeri a corpului. Chiar și omul din dreapta, însă, este supus acelorași forțe de deformare care pun stăpânire pe capul Figurii, devenind vizibil de parcă capul ar încerca să se scuture de pe propria față.
Bacon, așa cum a scris filosoful Gilles Deleuze în 1981, speră „să deformeze mereu oamenii până la obținerea înfățișării; nu le poate picta la propriu”. Intenția sa este de a scoate la iveală, de a face vizibile, invizibile forțe. Întregul corp este întins pentru a scăpa din gura care aici nu țipă, așa cum se întâmplă adesea la personajele reprezentate de artist. Pe lângă plâns, există de fapt zâmbetul care îndeplinește funcția de a dizolva corpul. Este greu să nu folosesc cuvintele lui Lewis Carroll intenționat să descrie dispariția pisicii din Alice în Țara Minunilor: „și de data aceasta a dispărut foarte încet (...) s-a încheiat cu rânjetul, care a rămas o vreme când totul a fost. deja plecat".
Francis Bacon, Doi americani, 1954, ulei pe pânză (foto Adriana Ferrari-Milan)
