Multă finanțare, puțină investiție și riscul de a trimite fondurile neutilizate înapoi la Bruxelles. Este paradoxul integral italian al capacității limitate de a folosi fondurile structurale europene. Un viciu demult testat, care cu aceste luciuri de lună pentru finanțele publice capătă aroma de batjocură, atât de mult încât să-l determine pe însuși premierul, Giuseppe Conte, să șoptească la microfoane cu ocazia unei conferințe „nu este întotdeauna vina Europei”.
Un scenariu, căruia nici măcar agricultura nu scapă, al cărui capitol, în pofida tunsorilor din ultimul deceniu, reprezintă încă aproximativ 30% din bugetul comunitar.
Conform celor mai recente sondaje, actualizate la prima jumătate a acestui an, punctul de cotitură al actualei programe de șapte ani, bara de cheltuieli raportată la Bruxelles pentru finanțarea investițiilor în fermele italiene în cadrul FEADR (Fondul European de Dezvoltare Rurală) este sub 14. %. Pe scurt, însumând toate cheltuielile publice comunitare și cofinanțarea națională, se oprește la 780 de milioane, dintr-un buget pentru întreaga programare de 5,7 miliarde de euro.
Măsurile de mediu, cum ar fi contribuțiile plătite sub formă de compensare pentru zonele cu constrângeri naturale, cu utilizarea a aproape jumătate din fondurile disponibile, au cu totul altă atracție; agricultura ecologică merge și ea bine, un sector de acum consumat pe scară largă pe plan intern și o forță motrice emergentă și pentru export, care la aceeași dată și-a angajat deja 37% din bugetul său de ajutor.
Cel de mediu a devenit și un pas obligatoriu pentru ca agricultura să creeze un model de dezvoltare durabilă, iar răspunsul bun al fermierilor la „cultivarea ecologiei” este cu siguranță un fapt pozitiv. Dar singur nu este suficient pentru a atinge scopul final, adică intrarea pe piață, dacă nu este combinat cu celălalt pivot al sistemului, adică sustenabilitatea economică pe care doar un sistem de afaceri mai competitiv o poate garanta.
O cale dublă începută cu ceva timp în urmă de mult criticata politică agricolă comună (una dintre țintele principale ale rozariului antieuropean al lui Salvini) care de peste un deceniu s-a adăugat la primul pilon, alcătuit din stimulente automate pentru fermieri pe bază de hectare, al doilea pilon pentru dezvoltarea rurală, cu un pachet substanțial de finanțare pentru inovarea și consolidarea fermelor.
„Ajunge să dai peste, mai bine o undiță și să înveți să pescuiești” a fost sloganul care a salutat cumva marele punct de cotitură cu care Bruxelles-ul a decis să echilibreze sistemul de prețuri garantate, cu măsuri structurale care vizează finanțarea planurilor de investiții ale fermelor, în special în zonele rurale cele mai defavorizate.
Deocamdată, datele arată că lucrurile nu au mers tocmai în această direcție, cu siguranță nu în măsura dorită. Stimulentele automate, cârjă de economisire a veniturilor pentru fermieri, continuă astfel să ia partea leului, inclusiv paradoxul - pe care nici măcar ultimele reforme ale UE nu au reușit să-l zgâcnească - al așa-numitei „decuplări”: în practică, Uniunea Europeană continuă să acordați aceste subvenții și producătorilor care aleg să nu producă; pentru a încasa premiul este suficient să păstrezi câmpurile în ordine și venitul este garantat.
Dimpotrivă, pentru a apela la fonduri de investiții ai nevoie de o idee, apoi de un proiect, apoi de capacitatea de a-l finaliza și de a-l gestiona. Într-un cuvânt, făcând saltul de la fermier la antreprenor agricol. Poate că tocmai această cultură corporativă neobișnuită (împreună cu complexitatea procedurilor administrative care adaugă încărcătura birocratică a Bruxelles-ului, a Ministerului Politicilor Agricole și a Regiunilor) este adevărata frână pentru o utilizare mai largă a fondurilor structurale, care riscă să revină în cuferele Bruxelles-ului pentru a fi redistribuite altor parteneri din UE.
