Casele de licitații le-au vândut mereu la prețuri record, dar pe lângă marile capodopere există o piață de calitate medie care ajunge și la casele oamenilor mai puțin înstăriți. De multe ori, însă, acestea sunt obiecte care trebuie păstrate acasă doar pentru un cult religios. Dar dacă pe de o parte credincioșii ortodocși sunt pasionați de icoane ca obiecte de familie, pe de altă parte numărul necredincioșilor care sunt obiecte de icoane crește din ce în ce mai mult.
Cuvântul "icoana" vine din limba greacă și înseamnă „imagine” și este de obicei un tablou pe o masă de lemn înfățișând pe Hristos, un sfânt, o Madona, un înger sau orice alt subiect sacru. Dar nimeni nu știe când s-au născut de fapt.
Dar pe piață putem găsi de toate, lucrări foarte vechi, recente sau chiar neautentice. Asta pentru că în realitate există o cerere foarte puternică, iar în acest sens pentru un ortodox există un crez „Ceea ce deosebește icoanele adevărate de alte picturi este viața lor spirituală, care poate exista doar într-un climat de credință”.
Credincioșii Bisericii Ortodoxe Răsăritene mențin încă o atitudine de cinstire cu aceste imagini, pe care le sărută în fiecare zi în Biserică sau acasă, aprind o lumânare și îngenunchează în fața ei în rugăciune. Pentru mulți dintre ei destinul lor este în mâinile icoanei care s-a transmis de generații întregi.
Cultul icoanelor supraviețuiește și astăzi în Grecia ca și în Rusia, din care o legendă rusă spune că prima imagine a fost cea care a apărut pe o bucată de lenjerie înmuiată în apă pe care Hristos a trecut-o peste chip, imprimându-i trăsăturile. dar icoanele au început să apară în bisericile Imperiului de Răsărit de la începutul secolului al XV-lea. Mai târziu, în secolul al XVIII-lea, Biserica bizantină a decretat ca subiectele de pictat să fie doar de natură spirituală, precum Iisus Hristos sau Fecioara Maria.
Dar cine le-a făcut? Erau meșteri dulgheri, care tăiau lemn, de preferință tei sau chiparos. Apoi, pentru a evita curburele, l-au înfășurat și l-au lăsat să se maturizeze până la șase ani. Atunci a intervenit un specialist care a întins peste el până la 12 straturi dintr-un amestec format din alabastru și lipici, numit „gips” și netezind totul cu piatră ponce pentru a-l face perfect neted și neporos. Următoarea sarcină a fost cea a desenului care a schițat imaginea pe care dorea să o reprezinte, iar un auritor a acoperit exteriorul cu foi de aur rulat, lustruindu-l cu un dinte de animal sau o bucată de agat. Totul strălucea perfect. În sfârșit a venit momentul pictorului, sau iconografului, care nu folosea mai mult de cinci culori, toate obținute cu pigmenți naturali care erau amestecați cu gălbenuș de ou și diluați cu lapte de smochine sau miere. Iconograful a trebuit să se supună regulilor stricte stabilite de Biserică, dar a fost liber să aranjeze și să coloreze elementele după cum preferă, până în punctul în care două icoane nu vor fi niciodată identice.
După secolul al XVI-lea, arta iconografică și-a pierdut din importanță, și pentru că funinginea și murdăria depuse de lumânări și tămâie pătrunseseră și ea în culoare, ascunzând astfel imaginea originală. Din fericire, odată cu descoperirea solvenților – secolul trecut – s-a putut recupera multe dintre aceste lucrări, chiar dacă la început a existat teama de a îndepărta total sau parțial culoarea, acest lucru nu s-a întâmplat și rezultatul a fost surprinzător. Deja la începutul secolului al XX-lea au fost găsite și restaurate icoane prețioase, până la punctul în care la Moscova a fost organizată o expoziție majoră. Era 1913 și a fost o adevărată febră care i-a molipsit pe colecționari dar și pe artiști, deosebit de frapați de modernitatea acestor lucrări pe lemn. Unul dintre cei mai mari maeștri ai epocii, Henri Matisse, a fost aproape uimit de frumusețe până la punctul de a rememora tehnica acesteia în pictura sa.
Dar profiturile mari care derivă din comerțul acestor imagini sacre reprezintă și o invitație irezistibilă la fals, de aceea doar un mare expert ne poate spune dacă o icoană este cu adevărat autentică.
