În ultimele luni, totul s-a întâmplat cu Partidul Democrat: partidul lui Bersani a pierdut alegerile deși a terminat primul la un fir de păr; nu a reușit să facă schimbarea anunțată a guvernului; a dat prost spectacol la alegerile pentru Președintele Republicii (ne gândim doar la cei 101 lunetişti care au doborât candidatura lui Prodi, care a fost aclamată cu câteva ore mai devreme de plenul marilor săi alegători); s-a rupt de aliatul său de campanie electorală (SEL), datorită căruia câștigase premiul majoritar în Cameră; concomitent secretarul a demisionat, după ce generozitatea instituțională a Președintelui Republicii, aproape forțat la realegere, evitase ce e mai rău pentru instituții și pentru țară. În fine, acest partid, aflat în criză evidentă și profundă, se trezește acum la conducerea unui guvern de acorduri ample cu Enrico Letta, la care participă și miniștrii PDL. Această soluție a fost cu fermitate exclusă atât în timpul campaniei electorale, cât și ulterior.
Dacă acesta este rezumatul episoadelor anterioare, este clar cât de dificilă este chemată numirea Adunării Naționale de sâmbătă, 11 mai, pentru a da măcar o înființare provizorie conducerii partidului în vederea unui congres care pare deloc ușor. . Desigur, toate acestea au loc într-un climat aprins, cu unele birouri de partid ocupate și cu protestele dure ale cercurilor și militanților împotriva a ceea ce a mai rămas din grupul de conducere. Nu întâmplător, în ultimele zile, cele mai variate soluții s-au urmărit între ele pentru secretariat sau cel puțin pentru regența partidului. Soluții care nu au reușit niciodată să capete o consistență robustă. Va duce probabil la o alegere a garanției care în final ar trebui să permită cel puțin demararea procedurilor Congresului.
Tocmai în acest context, Enrico Letta, până acum secretar adjunct al Partidului Democrat și principal colaborator al secretarului ieșitor Bersani, se trezește guvernând unul dintre cele mai anormale dintre guvernele din perioada postbelică italiană, deși complicat. Un guvern greu chiar de definit. Și care cu siguranță nu este și nu poate fi un guvern de „reconciliere națională”, dar care este cu siguranță un guvern de necesitate.
Un stat, cel de necesitate, care a fost recunoscut și de Partidul Democrat, care și-a asumat responsabilitatea chiar și cu prețul de a face față protestului rezonabil, previzibil și puternic al militanților. Problema este: poate Partidul Democrat, acest Partid Democrat aflat în criză profundă, să susțină acest bolovan politic greu în numele interesului general al țării? Cred că îi este foarte greu să reușească, dar în acest moment are datoria să încerce. Istoria și identitatea stângii italiene (inclusiv PCI) i-o impune.
După cum și-a amintit recent Eugenio Scalfari Togliatti, de îndată ce s-a întors la Salerno, s-a trezit explicând personalului general al partidului că era necesar să sprijine nimeni altul decât guvernul Badoglio, chiar și fără problema instituțională încă nerezolvată. În primul rând a venit Italia pentru a fi reconstruită. Un alt mare lider al PCI, Giorgio Amendola, a fost odată întrebat de muncitori care ar fi omologul care va cere angajamentul clasei muncitoare de a reduce inflația. El a răspuns că omologul este „scăderea inflației”. Și aici interesul național a fost în prim plan. În sfârșit anii de plumb, cei ai terorismului și ai Brigăzilor Roșii: din nou stânga, PCI și CGIL, au plătit un cost mare, chiar și în sânge, pentru că au pus instituțiile democratice și apărarea lor pe primul loc.
Parcă ar spune că stânga italiană a reușit întotdeauna (chiar și din opoziție) să pună în prim plan interesul general al țării. Este la fel de data aceasta cu guvernul de necesitate prezidat de Enrico Letta? Răspunsul afirmativ nu este ușor. Să reluăm referirea la guvernul Badoglio și guvernele cileniste. În acele grupuri existau și partide de dreapta: liberalii, poate regaliștii. Dar cei mai responsabili de catastrofă, cei care doriseră să urmeze aventura lui Mussolini până la capăt, nu erau acolo. Astăzi, însă, în guvernul Letta există berlusconieni (cei pe care Partidul Democrat îi consideră în primul rând responsabili pentru o lungă perioadă de criză democratică). Și mai presus de toate există prezența greoaie, pe margine, a șefului lor. Ceea ce cu siguranță nu ușurează lucrurile prezentându-se drept principalul susținător și beneficiar politic al guvernului de înțelegeri largi.
Dacă parcurgeți protestele care se succed pe site-urile apropiate Partidului Democrat, se poate înțelege această sinteză politică: un guvern cu Berlusconi este și mai rău pentru noi decât un guvern Berlusconi. O judecată care cu siguranță nu facilitează demararea deja dificilă a guvernului Letta, dar care își găsește o explicație ușoară tocmai în atitudinea celor care, în timp ce chemează manifestații împotriva judecătorilor, invadează televiziunile pentru a îmbrăca hainele omului de stat (foarte prost uzat), apoi a cedat cu bunăvoință guvernului să meargă înainte, în ciuda așa-zisei persecuții judiciare, reafirmată în opinia sa, prin sentințe nedrepte.
Pentru Partidul Democrat, care are deja probleme interne uriașe, să reziste la această presiune, chiar și fără broaștele nedigerabile pe care a trebuit să le înghită în comisiile parlamentare (Nitto Palma, dar mai ales Formigoni) va fi deosebit de dificil. Va depinde de Letta (ale cărei alegeri cu privire la miniștri au părut a fi foarte perspicace) să încerce să mențină baraca. Și nu întâmplător prim-ministrul și-a exprimat intenția de a participa la adunarea partidului său.
Va putea Partidul Democrat să-și rezolve criza internă și să garanteze un guvern de necesitate pentru țară? Prognozele nu sunt favorabile, dar cele două chestiuni sunt strâns legate, și începe tocmai cu adunarea națională în care Guglielmo Epifani, pe baza unui acord de ultimă oră, va deveni secretar al ferrymanului până la Congresul din toamnă.
