Încă o dată, Procuratura alege o linie defensivă greșită în hotărârea de constituționalitate privind nereînnoirea contractelor publice. A susține că o condamnare a statului ar agrava finanțele publice cu aproximativ treizeci de miliarde nu este nici dovedită, nici demonstrabilă. Pe baza căror parametri ajunge Avvocatura să determine o astfel de cifră, întrucât nu există un criteriu obiectiv, cu atât mai puțin vreo normă de drept (cu excepția, poate, în ceea ce privește indemnizația de vacanță contractuală) care să poată fi luată ca referință pentru reînnoirea unui contract de drept comun (cum este și contractul public de muncă)?
Nu există o prevedere de rang constituțional care să impună reînnoirea periodică a contractelor de muncă. Apelul va fi discutat de „judecătorii legilor” pe 23 iunie. Încă o dată – aproape ca și cum ar fi o provocare deschisă la criticile sentinței nr.70/2015 privind egalizarea pensiilor – raportor va fi Silvana Sciarra. Având în vedere vremurile actuale, ne putem aștepta la orice, inclusiv la un alt caz de „jurisprudență creativă”, devastatoare pentru finanțele publice, atât de mult încât să sugerăm că, în textele Cartei prezente în bibliotecile Palazzo della Consulta, se a dispărut (din cauza unei erori de tipărire?) Articolul 81.
Dar nici măcar o mandragoră în togă nu ar putea argumenta și demonstra că înghețarea negocierilor, chiar dacă este prelungită, încalcă orice prevedere constituțională. Arta. 36 din Constituție (alin. 1) stabilește că lucrătorul ''are dreptul la o remunerație proporțională cu cantitatea și calitatea muncii sale și în orice caz suficientă pentru a-și asigura o existență liberă și demnă pentru el și familia sa''. Este adevărat: judecătorii, chemați să definească acest tratament, s-au referit în mod constant la salariul de bază (așa-numitele salarii minime) prevăzute de contractele colective naționale de categorie sau sector de producție (așa-numitul mecanism indirect de extindere a acordul național). Astfel, salariile identificate în raport cu tabelele stabilite în contractele colective naționale semnate de organizațiile sindicale comparativ cele mai reprezentative constituie, în instanță, nivelul minim obligatoriu pentru toate raporturile de muncă din categoria respectivă sau sectorul respectiv. Și în Italia există o rețea contractuală națională care practic nu lasă niciun muncitor neacoperit.
În esență, odată cu interpretarea jurisprudențială a articolului 36 din Constituție, s-a ajuns la recunoașterea unei forme de salariu minim garantat. Canonul jurisprudențial al „salariului minim” s-a consolidat, așadar, istoric, devenind de aplicare generală. Dar unde se așteaptă ca această remunerație să evolueze în funcție de intervale de timp? Considerăm că teza potrivit căreia, rebus sic stantibus, salariile curente în sectorul public sunt proporționale cu cantitatea și calitatea muncii prestate și mai presus de toate suficiente pentru a asigura „o existență demnă” pare perfect sustenabilă. Ar fi suficient să cerem Istat să afle că salariile sectorului public sunt încă, în medie, mai mari decât cele ale angajaților privați.
Ideea este tocmai aceasta: se impune blocarea din muguri a unei intruziuni judiciare in domeniul drepturilor sociale, care nu sunt absolute, ci puternic conditionate de resursele disponibile. Sunt aprecieri care nu pot fi făcute în termeni absoluti, ci neapărat relativi și deci în paralel cu structura mai generală a salariilor (care în sectorul public rămân mai ridicate și după blocade) și alte condiții ale angajaților. Cât valorează stabilitatea angajării – și în ceea ce privește adecvarea salariilor – în anii în care s-au acordat miliarde de ore de disponibilizări angajaților privați? Apoi, să nu uităm, bonusul discutabil de 80 de euro pe lună a fost recunoscut și călătorilor, într-o singură soluție, deși în limitele veniturilor așteptate.
Apoi, există un alt aspect de abordat. A decis Curtea Constituțională să continue bombardarea sediului central? Poate nu și-a dat seama că țara a trecut printr-o lungă perioadă de criză din care se chinuie să iasă și că nu trebuie respinsă din cauza unei idei fundamentaliste a legii? Prin urmare, ar fi potrivit ca „judecătorii legilor”, la 23 iunie, să se mulțumească să invite Guvernul să ia cât mai curând demersuri pentru a ieși dintr-o situație obiectivă de urgență și anormală, poate prin prevederea vacanta contractuala de indemnizatie. La urma urmei, nu puteau face altfel. În materie de reevaluare a pensiilor a existat în fundal un mecanism de calcul aplicabil. Dar poate fi condamnat un guvern – cu o sentință imediat obligatorie – să încheie un contract ca angajator? După ce reguli? Cu ce taxe și referințe? Nu glumim. Vrem să ne întoarcem, în mod paradoxal, la Justiția Muncii, care, în timpul fascismului, avea și competența de a soluționa litigiile economice?
