Imaginea Confindustria care reiese din istoria economică postbelică a Italiei este aceea a unei instituții care reprezintă o parte socială, dar care este capabilă să-și orienteze acțiunea și propunerile către obiective de interes general, în mare parte inspirate de o viziune a economiei și a societății liberale. : expresia, pe scurt, a capacității clasei antreprenoriale italiene de a acționa ca o forță de referință, totodată politică, pentru creșterea și dezvoltarea țării.
Aceasta este cel puțin lecția care trebuie trasă din sprijinul Confindustria al lui Angelo Costa pentru alegerea liberului schimb și intrarea pe piața comună; din pozițiile în favoarea întreprinderii, a pieței libere și a concurenței în fața răspândirii intervenției publice în anii 60-70; de la denunţarea pericolelor inflaţiei şi sprijinul acordat Guvernului pentru aderarea la euro în anii '90. În toate aceste cazuri, summitul Confindustria a putut indica țării, dar și bazei acesteia, nu întotdeauna unanim, oportunitatea unor alegeri bazate pe nevoile de modernizare și internaționalizare, poziționându-se ca o contrapartidă complet autonomă a sistemului politic. .
Ne-am putea întreba, la începutul secolului, dacă acest rol al Confindustriei mai era de fapt nevoie: sfârșitul Primei Republici părea să coincidă cu aderarea deplină, a ambelor părți ale sistemului politic, la o viziune liberală a piata si a economiei. Reformele majore care au avut loc în a doua jumătate a anilor 90 au dat naștere unui proces substanțial, deși incomplet, de privatizare, liberalizare, integrare a pieței italiene în cea globală, în cadrul procesului comunitar mai larg, care a culminat cu aderarea la euro. Poate, s-ar fi crezut, că angajamentul pe probleme generale nu era la urma urmei atât de necesar: în schimb, atenția acordată problemelor de reprezentare a intereselor și de negociere a devenit mai urgentă, cu guverne care păreau, de fapt, mai sensibile decât în trecut. la temele propuse de latura antreprenorială.
Din păcate, această concluzie nu s-a dovedit a fi valabilă. În ultimii zece ani, forța de reînnoire pare să se fi epuizat. În contextul internațional mai dificil al anilor 2000, impulsul modernizator venit dinspre Uniunea Europeană s-a slăbit: au prevalat orientări și interese particulare, iar în politică, atât la dreapta cât și la stânga, dificultatea dezvoltării strategiilor de eliberare a resurse uriașe de care dispune și țara. Mărturisesc acest lucru blocajul substanțial al proceselor de liberalizare și privatizare din ultimul deceniu, dar și știrile din ultimele săptămâni, caracterizate de propuneri pentru un rol crescând al intervenției publice directe și indirecte în sectorul productiv și financiar, substanțial protecționist și protecția pozițiilor de putere existente, fără a fi activată vreo dezbatere între forțele politice. Și nu este vorba doar de cine este la guvernare: în timp ce opoziția este supusă pasiv la propuneri guvernamentale în chestiuni precum investițiile străine, intervenția publică în sectoare strategice și chiar disciplina ofertei publice de preluare, care la acea vreme era concepută pentru a face în sfârșit. sistemul de control asfixiat al companiilor italiene mai deschis, nu poate scăpa de pozițiile sindicale-conservatoare în abordarea problemelor de reformă a pieței muncii, educație și servicii publice universitare și locale .
În esență, sistemul politic în ansamblu nu pare capabil să conceapă și să implementeze schimbările profunde în structura piețelor, instituțiilor economice și guvernării necesare pentru a permite țării să iasă din stagnarea în care a fost blocată de un deceniu. Din fericire, o țară nu este doar sistemul ei politic: ca și în trecutul nu atât de îndepărtat, responsabilitatea de a propune soluții, dincolo de interesul particular, pare să revină clasei conducătoare și reprezentanților forțelor sociale disponibile.
Bineînțeles, reprezentanții intereselor nu pot și nu trebuie să înlocuiască forțele politice: dar le pot presa ca să-și facă treaba, adică să elaboreze și să implementeze o politică, cu P capital, de creștere, în interesul țară. Din acest punct de vedere, reprezentanților antreprenorilor nu le lipsește claritatea analizelor și propunerilor, elaborate în ultimii ani atât de Confindustria, cât și de vărul său mai dedicat studiilor și mai puțin politicii, Assonime. Poate că în ultimii ani a lipsit o viziune suficient de critică asupra capacității interlocutorilor. Din păcate, a venit momentul critic, deși cu scopuri constructive, forțând subiecții politici să-și reînnoiască ideile, instrumentele de analiză și propunerile; afirmând astfel încă o dată rolul de exponent al uneia dintre cele mai vitale componente ale țării pe care Confindustria a avut-o și o are în continuare.
Citiți discursul lui Giorgio Fossa
Fost secretar general al Autorității Antitrust
Atașat
