Marți s-au întâlnit la „Parlamentino” al Cnel (Consiliul National al Economiei si Muncii), experții italieni de top în datoria publică, pentru a discuta oportunitatea unei intervenții extraordinare care vizează reduce drastic stocul de datorii, care acum navighează spre 124% din PIB.
Personalitățile prezente au conturat un tablou plin de întrebări și obstacole de natură tehnică: le dificultăți a exploatației, într-o fază de instabilitate economică și financiară ridicată, riscă să blocheze operațiunea de tăiere din muguri.
Cu toate acestea, aproape toți participanții au fost de acord în analiza de bază: nivelul de impozitare care cântărește economie este incompatibil cu creșterea, pe termen scurt și lung. Din acest motiv, pentru a steriliza majorările de impozite introduse pentru a respecta constrângerile comunitare asupra deficitului, o reducere rapidă și clară a datoriei publice ar face posibilă eliberarea de resurse pentru creștere, reducerea cheltuielilor cu dobânzile și scăderea acumulării de datorii sub nivelul ponderea psihologică de 100% din PIB.
Totuși, în detalii se ascund capcanele, fără a lua în calcul deschiderile europene – așa cum se zvonește în aceste zile – în gestionarea datoriilor suverane: Italia se mândrește cu niveluri de avere publică care poate fi privatizată cu puțini rivali în contextul mondial, dar zvonurile recente așa-numitele „Fondul european de răscumpărare" - Notă Antonio Guglielmi a Mediobanca Securities -, sugerează că activele publice ar putea servi drept garanție pentru un fond european către care s-ar retrage porțiunile de datorie care depășesc parametrii Maastricht: activele mobile și imobiliare nu ar putea fi, prin urmare, vândute pentru a reduce stocul de datorii.
Înființarea FER ar părea binevenită de cancelarul Angela Merkel, dar – ca răspuns Antonio Maria Rinaldi – ar implica un cost enorm pentru Italia imobilizare de bunuri publice pentru aproximativ 1000 de miliarde de euro. O sumă probabil nu disponibilă, dar nu numai: activele ar fi blocate, inutilizabile de către Guvern, care și-ar pierde autonomia și suveranitatea în gestionarea activelor în vederea reducerii datoriilor.
În orice caz, ar fi o operațiune deosebit de delicată: deja, în trecut, securitizările de active publice au dat rezultate departe de a fi satisfăcătoare. Mai mult, într-un moment de lichiditate redusă și apetit pentru risc redus, recursul la emisiunile de obligațiuni garantate de activele statului nu poate fi abordat cu ușurință: este poziția Guido Salerno e Joseph Pignataro (BNL). Prima propune înființarea unui Fundal, către care ar curge activele Statului, ale căror acțiuni, plasate la instituțiile de asigurări sociale și la societățile de administrare a activelor, ar fi schimbate cu titluri publice aflate deja în circulație.
Pignataro propune în schimb un „comision de reechilibrare” de 300 de miliarde, pentru o plată care poate fi amânată și rambursată în urma cedării treptate a activelor statului. Taxa ar afecta în principal întreprinderile și deținătorii de active financiare.
În orice caz, există un oarecare scepticism în privința reducerii datoriilor: condițiile de piață ar descuraja recurgerea la vânzarea de active, făcând drumul Fondului European de Redemption, propus de cei cinci germani înțelepți, convenabil și fezabil din punct de vedere politic. De această părere este fostul ministru al Trezoreriei Vincent Visco, care a subliniat modul în care respectarea Compactului Fiscal și redresarea economică pot coexista.
Rinaldi este de o cu totul altă părere: prin înființarea unei newco, care ar include active nestrategice în bilanţ în valoare de aproximativ 360 de miliarde, ar fi posibilă emiterea de obligaţiuni complete cu „warrant”, care ar da cumpărătorului un drept. de prim refuz la cumpărarea bunurilor, atunci când acestea din urmă vor fi puse efectiv pe piață. Deţinătorii de datorie publică - bănci in primis - ar putea cumpăra obligaţiunile emise în schimbul BTP-urilor şi BOT-urilor, care ar urma însă să fie schimbate la valoarea de emisiune, contribuind la redresarea bilanţului instituţiilor de credit.
Mai mult, exercitarea opțiunii ar face echitabilă întreaga operațiune, recompensând deținătorul warrantului, care ar trebui achiziționat în avans pentru a accesa licitațiile publice. Potrivit lui Rinaldi e Paolo Savona (creatorii proiectului) potențialul de a atrage investitori de mare calibru și chiar mici economisitori. Mai ales într-un moment în care „renaționalizarea” piețelor financiare reduce ponderea datoriei publice deținute de finanțele externe.
Timpul se scurge, iar cifrele economice expun un tablou departe de a fi roz: în următorii douăzeci de ani, Italia va trebui să lanseze manevre puternice de rambursare pentru a converge către cota de datorie de 60% din PIB. Pe fundalul recesiunii (și al creșterii care a stagnat de peste un deceniu) este de previzibil ca – dacă nu se renegociază Compactul Fiscal – o eventuală redresare italiană, în termeni reali, de 1-1,5% pe an, să servească în întregime la plata manevrelor prevăzute de parametrii europeni.
Din acest motiv, experții reuniți la Cnel speră într-un „aviz” prompt și curajos din partea Guvernului, care să producă o convergență de intenții asupra necesității lansării unei manevre extraordinare de reducere, cu cel puțin 20%, a 1966 miliarde de datorii care cântăresc pe creșterea țării.
Mai ales după avansurile dezamăgitoare ale executivului cu privire la revizuirea cheltuielilor, care nu prevăd o reducere drastică a cheltuielilor publice ineficiente, reducerea datoriilor revine.
Analiza cheltuielilor – a remarcat el Edward Reviglio (Cdp) - are totuși un rol fundamental: în legătură cu acesta din urmă poate fi finalizat eficient procesul de dezinvestire: fuziunile administrațiilor și organismelor locale într-o perspectivă pe termen lung pot elibera proprietățile și le pot face atractive pentru piaţă. Totuși, acestea trebuie să poată atrage investitori. Este suficient să spunem că rentabilitatea actuală a activelor purtătoare de dobândă se ridică la un mic 0,7% pe an. Prea puțin pentru a atrage capital și a începe afaceri profitabile.
