În budism există trei otrăvuri care pot polua sufletul ființelor umane: mânie, ignoranță și lăcomie. Când se întâmplă ca un individ să intre într-unul sau mai multe dintre aceste labirinturi malefice, pentru a ieși sau a scăpa de el, este posibil ca cineva să vrea să plătească un preț. Se poate întâmpla ca cineva să facă un compromis cu moralitatea cuiva sau să renunțe la o parte sau la toată natura sa sau la propria conștiință.
Acesta este firul roșu al film „Locul”, de câteva zile în cinematografe semnat de Paolo Genovese. Este o poveste cinematografică complexă, articulată, dificilă. Un om misterios, excelentul Valerio Mastrandrea, ocupa aceeasi masa intr-un bar (condus de mereu frumoasa si talentata Sabrina Ferilli) unde intalneste oameni care ii cer sa realizeze dorinte aparent imposibile sau cel putin foarte dificile. În schimbul posibilei soluții, ea îi cere să facă ceva violent și dramatic. Toată lumea acceptă pactul diabolic, dar nu întotdeauna vor putea îndeplini sarcina.
Diferitele personaje (distribuția este excelentă: de la Marco Giallini la Alba Rorhwacher, Vittoria Puccini, Rocco Papaleo și alții) își pun pe rând dificultățile și speranțele, dar, mai presus de toate, le evidențiază singurătatea. Aceasta este o posibilă interpretare a filmului, sugerată și de imagini și secvențe care amintesc cu tărie unele picturi ale pictorului american Edward Hopper unde sunt frecvente referirile la singurătatea și disperarea metropolitane.
Fiecare este arhitectul propriului destin sau, ca să-l citez mai bine pe Salvatore Quasimodo, „Toți sunt singuri în inima pământului străpuns de o rază de soare și imediat se face seară” iar cu această viziune personajele care alternează pe ecran reprezintă perfect dramele pe care fiecare individ, la un moment sau altul, este nevoit să le înfrunte și să rezolve uneori fiind nevoit să ajungă la un compromis. Cât de mult se poate ridica însă ștacheta propriei morale? Care poate fi limita de netrecut a conștiinței cuiva? Fiecare are propriul perimetru în care este greu să intri și, cu atât mai mult, să-l judeci pe cel al celorlalți.
„Locul” preia bine figura narativă a succesului anterior al lui Genovese, „Străinii perfecți”, unde întreaga poveste se desfășoară într-un singur mediu și unde calitatea povestirii este în întregime teatrală, încredințată în întregime abilităților expresive ale actorilorla validitatea textelor. Din acest punct de vedere „The Place” se ține bine, scenariul este compact chiar dacă uneori face ca desfășurarea evenimentelor individuale să se încurce excesiv.
În panorama adesea sumbră a cinematografiei italiene care pare luată de auto-referențialitate excesivă, acest film tratează o temă universală cu un limbaj global. Să fie văzut cu pix și hârtie, exact așa cum face protagonistul când își întâlnește „clienții” și are mereu în față un caiet mare în care notează întrebări și răspunsuri.
„Locul”, prezentat la recentul Festival de Film de la Roma, este preluat dintr-un serial TV american „The stand at the end” (traducibil ca taxă la sfârșitul călătoriei) care pare să fi avut un oarecare succes în ultimii ani și a devenit recent vizibilă și în Italia. Este una dintre puținele ori când un film se bazează pe televiziune și nu invers. Totuși, totul este extras din viața reală, reală, trăită, care rămâne întotdeauna cel mai mare spectacol cinematografic. Poate că nu este pe placul tuturor, dar cu siguranță merită atenție.
