Judecata autorului: 
Ura!!! Trei stele și mai mult datorită noutății și continuității unui gen glorios al cinematografiei italiene: comedia. Este vorba despre reprezentarea sănătoasă, curată, cinstită a țării noastre cu meritele și limitele ei, cu frumusețea și ipocriziile ei unde se poate râde și de cei mai urâți și cei mai rele.
Să vorbim Poți să-l săruți pe mirele, abia lansat în cinematografe, în regia lui Alessandro genoveză. Povestea este cea a doi tineri gay care, expatriați în Germania („...e ușor să fii homosexual la Berlin...”) decid să se căsătorească în Italia. Se întorc în sat (neuitații Civita di Bagnoreggio, un loc de actualitate în cinematografia italiană cu scena de la Amici Mia unde intenția era de a nivela orașul pentru a permite trecerea autostrăzii) și îl întrebați pe primar (Diego Abatantuono, un profesionist de neîndoielnic calitate) pentru a celebra uniunea civilă recent introdusă în sistemul nostru juridic.
În opinia sa, acea nuntă nebună nu trebuie făcută și nu intenționează să oficieze ceremonia, în ciuda aparentei conotații progresive, deschisă și deschisă altora... da, dar „turiști, vizitatori...”. De la sosirea celor doi logodnici și a prietenilor lor dezordonați în sat încoace, totul este o succesiune de situații, dialoguri și secvențe între paradox și suprareal cu un final care singur merită un bilet pe cât de surprinzător. Ceilalți protagoniști sunt o altă surpriză plăcută și își țin rolurile foarte bine: începând cu Monica războinic, Creștin Caccamo, salvator Esposito (bine abandonat stereotipul Gomora), Dino Abrescia, si in sfarsit o Diana buna De bivol.
O distribuție care nu va găsi niciunul dintre ei nominalizat pentru roluri principale la Oscar, darămite nici unul care aparține suspecților obișnuiți care acum, uneori plictisitor, apar mereu în filme de gen. În același timp o distribuție care a demonstrat o calitate remarcabilă a actorului, rafinat ca esential, fara pete si fara caricatura.
Filmul are la bază o intriga narativă foarte atentă la contextul social, politic și cultural în care se află astăzi țara noastră. Vorbim, de fapt, de uniuni civile, de relații homosexuale și deci despre modul în care familia în primul rând și apoi instituțiile și Biserica Catolică abordează această problemă. Se vorbește și de emigrare, de sud, de cei cărora le place sau nu (se pare că mai nu vor) sunt nevoiți să plece în străinătate în căutarea unui loc de muncă. Despre toate acestea se vorbește cu „sentiment”, cu lejeritate ironică (și râsete așa cum se întâmplă rar) fără pete și nemulțumire plângătoare. Așa cum am mai scris și cu alte ocazii, acest gen de film de cinste tradiție, comedia, fotografiile, cristalizează un moment al societății noastre și citim un filigran optimist care de bun augur.
Săptămâna viitoare vom ști dacă Call Me By Your Name a câștigat vreun succes la Oscar. Filmul respectiv a tratat și tema unei relații de dragoste între persoane de același sex ca în You Can Kiss the Groom. În timp ce în primul era vorba de sentimente pure, în acest al doilea referința puternică este pe latura instituțională, pe reprezentarea civilă - căsătoria - între persoane de același sex. Când cinematograful însoțește țara în acest fel, e bine pentru toată lumea.
