Judecata autorului: 
Anul care tocmai s-a încheiat a fost oribil pentru cinematografele italiene: conform datelor preluate de la Cinetel (Anec și Anica), încasările din 2018 au scăzut cu peste 30 de milioane față de anii precedenți. Mulți se întreabă de ce și cum este posibil ca, în ciuda unei istorii glorioase și a unui prezent promițător al universului nostru de producție cinematografică, spectatorii din țara noastră să meargă din ce în ce mai puțin la cinema. Dintre numeroasele motive, vă propunem unul care se referă la filmul din această săptămână: Martorul invizibil, regizat de Stefano Mordini și protagoniștii principali Riccardo Scamarcio, Miriam Leone, Fabrizio Bentivoglio și Maria Paiato.
Intriga este sugestivă și propune un decor clasic al genului thriller: într-o cameră de hotel, încuiată din interior, la munți, are loc o crimă. Un antreprenor tânăr și perspicace găsește lângă el cadavrul iubitului său și când polițiștii au intervenit, este suspectat că ar fi autorul morții femeii. Se pare că toate indiciile conduc la el și, printr-un bilet de avocat, va încerca să-și dovedească nevinovăția. Evident, nu vom dezvălui finalul care va fi suficient de surprinzător.
Intenția scriitorilor este bună și, în zilele noastre, un thriller bun nu strică niciodată. Păcat însă că două canoane narative sunt folosite pentru multe aspecte abuzate. Prima se referă la „atmosferele nordice” tipice filmelor școlare scandinave (un nume mai presus de toate: Stieg Larsson cu trilogia sa nordică). Pentru a seta un film de acest gen, griul de iarnă și zăpada albă sunt fundaluri excelente pentru a genera acea senzație necesară de mister, liniște, opacitate. Totul funcționează, atâta timp cât există capacitatea de a amesteca bine fotografiile exterioare cu abilitățile de actorie. În acest caz, nu pare să fi funcționat și în timp ce în prima parte totul se petrece cu propria sa logică, în partea a doua apare o răsucire adesea de neînțeles. Al doilea canon este cel al dislocarii temporale nedefinite: povestea nu are referiri la momentul în care au loc evenimentele importante, pietrele de temelie ale povestirii, în ce secvență. Poate funcționa într-un mister, dar, din nou, cu condiția ca totul să pară logic și plauzibil. În acest caz, pe de altă parte, nu generează decât confuzie și spectatorul trebuie doar să ia act de artificii și sărituri de scenă.
Notă despre actori: este foarte dificil să găsești un actor bun pentru toate părțile. Versatilitatea, capacitatea de a se adapta la personaje radical diferite, nu este comună tuturor. Dimpotrivă, pentru mulți actori buni este mai ușor să fie folosiți mai mult pentru că sunt „la modă” mai degrabă decât pentru priceperea lor. Acest lucru ni se pare că este cazul Riccardo Scamarcio acum distribuit pe multe filme precum pătrunjel, împreună cu toată compania de turism care face furori în cinematografele italiene (vezi pe FirstOnLine recenzia de saptamana trecuta cu Muschetarii Regelui). Așa că să revenim la premisă: există multe motive bune pentru care cinematografia italiană merge prost și am scris despre asta de mai multe ori. Una dintre acestea este dificultatea de a găsi subiecte bune, încredințate unor mâini pricepute în regie și convingerea actorilor în actorie. Când piața persistă să propună mereu aceeași supă mai mult sau mai puțin încălzită, nu este de mirare și atunci este inutil să pornim război împotriva Netflix care are însă meritul de a căuta noi căi şi noi modele de producţie şi distribuţie. Martorul invizibil apare tocmai paradigma acestei situații, în care bunele intenții nu lipsesc în timp ce buna realizare lipsește.
