Londra, ora 23.00 pe 31 ianuarie. Bruxelles, ora 00.00 pe 1 februarie. Regatul Unit este în afara Uniunii Europene, Brexitul este oficial o realitate. La trei ani și jumătate de la referendumul din 23 iunie 2016 și după 47 de ani de permanență, Regatul Unit devine prima țară din istorie care își ia rămas bun de la UE.
miercuri 29 ianuarie, Parlamentul European a aprobat, pe fondul lacrimilor unor europarlamentari, acordul de deversare semnat anterior de Westminster, Comisia Europeană și Consiliul UE. Coloana sonoră a evenimentului a fost „Auld Lang Syne”, cântecul tradițional scoțian care se cântă în țările de limbă engleză când cineva își ia rămas bun de la un prieten și cu care europarlamentarii au dorit să aducă un omagiu colegilor care au decis să plece.
După trei ani de psihodramă, acuzare încrucișată și negociere, Brexit-ul este încheiat, cel puțin oficial. Pentru cea formală va trebui să așteptăm încă 11 luni, pentru că în ciuda semnificației istorice asumate de această dată, „31 ianuarie 2020”, ceea ce contează cu adevărat va fi ceea ce se întâmplă în așa-numita perioadă de tranziție, care începe la miezul nopții și un minut pe 1 februarie și se va încheia la miezul nopții pe 31 decembrie 2020. Până atunci, de fapt, puțin sau nimic se va schimba în relațiile dintre Regatul Unit și Uniunea Europeană.
BREXIT: PERIOADA DE TRANZIȚIE
Paradoxal, cei trei ani și jumătate de la 23 iunie 2016, ziua referendumului pentru Brexit, până la 31 ianuarie, data ieșirii oficiale, ar putea reprezenta „partea ușoară”. Partea cea mai grea începe acum. Regatul Unit și Uniunea Europeană vor avea la dispoziție 11 luni pentru a conveni asupra viitoarelor relații dintre cele două blocuri. „Doar 11 luni”, spun mulți, accentuându-și tonul pe adverb pentru a sublinia că timpul este scurt și sunt multe, poate prea multe lucruri de discutat.
Și între timp? Nimic nu se schimba. Londra va continua să facă parte din piața unică și uniunea vamală și până la sfârșitul anului cetățenii, atât europeni, cât și britanici, vor putea continua să călătorească pentru turism sau pentru muncă dintr-o parte a continentului în alta fără restricții sau griji. Tradus: fără viză, fără pașaport. Cartea de identitate obișnuită va fi suficientă pentru italieni.
De asemenea, Regatul Unit va trebui să continue să-și plătească cota de participare la UE și să respecte toate regulile sale, inclusiv cele referitoare la Curtea de Justiție a UE, dar nu va putea spune nimic despre deciziile pe care ceilalți 27 de ţările vor lua.
UE ȘI UK: CE SĂ NEGOCIAȚI
Mâinile aleargă inexorabil. Până la 31 decembrie 2020, Regatul Unit și Uniunea Europeană vor trebui să convină asupra unor chestiuni foarte delicate: de la eventualele îndatoriri de aplicat asupra produselor și mărfurilor, până la relațiile de concurență care vor exista între companii și instituții, trecând prin securitate, schimb de informații, brevete, medicamente, ajutoare de stat, aprovizionare cu gaze și energie electrică și drepturi de pescuit.
Să luăm doar un exemplu: până în prezent,Uniunea Europeană exportă anual în Marea Britanie aproximativ 40 de miliarde de euro de produse, dintre care 3,4 miliarde provin din Italia. În perioada 2001-2017, prezența produselor agroalimentare Made in Italy pe piața britanică a crescut cu 43%, datorită vinurilor, fructelor și legumelor și brânzeturilor. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar impune taxe asupra tuturor acestor produse sau dacă guvernul lui Boris Johnson ar decide să deschidă piața britanică către produse obținute după criterii mai puțin stricte în ceea ce privește siguranța alimentară și protecția resurselor naturale? „Este un aspect care îi îngrijorează și pe fermierii britanici – subliniază numărul unu al Confagricoltura, Massimiliano Giansanti -. În contextul acordului comercial evident cu Statele Unite, de exemplu, există temeri de deschidere către carnea obținută cu utilizarea hormonilor în fermele și păsările de curte tratate cu clor”.
Din punct de vedere comercial, vointa Uniunii Europene, confirmată și de președintele Comisiei UE, Ursula von der Leyen, pare a fi aceea de a nu aplica niciun tarif la produse sau mărfuri cu condiția ca Regatul Unit să respecte condițiile: Londra va trebui să aplice standarde de mediu similare cu cele ale Uniunea Europeană și să respecte regulile privind lucrătorii și ajutorul de stat, evitând să dea prea multă mână liberă companiilor sale. Teama este că, pentru a încuraja relansarea economiei și a evita eventualele repercusiuni ale Brexit-ului, Londra oferă companiilor sale condiții pe care companiile din UE le sunt imposibil de îndeplinit, ignorând de facto regulile de concurență de pe această parte a Canalului. Johnson ar putea juca și cartea unui acord favorabil cu SUA care să-i întărească poziția de negociere față de UE (negocierile cu Washingtonul se vor desfășura în paralel). Cu toate acestea, nu este sigur că prietenul său Donald Trump - care în ultimele zile a fost și supărat pe el pentru libertățile acordate Huawei pe 5G pe pământul britanic - îi face viața atât de ușoară. Statele Unite vor avea de câștigat și Londra riscă să se treacă prinsă între două incendii.
Dar să revenim la noi. Odată ce s-a găsit o înțelegere asupra acestor probleme vom începe să vorbim despre „oameni”: ce tratament vor avea cetățenii europeni care sosesc sau locuiesc în Regatul Unit și invers? Va continua Marea Britanie să participe la proiectul Erasmus+? Vom continua să cooperăm în materie de cultură sau securitate? Întrebări care vor rămâne fără răspuns în lunile următoare.
Problema controlului la frontieră rămâne încă deschisă, în special în ceea ce privește granița dintre Republica Irlanda – aparținând Uniunii Europene – și Irlanda de Nord, parte a Regatului Unit. O problemă care a provocat destul de multe tensiuni la Londra, Dublin și Belfast. Potrivit acordului preliminar, va exista o barieră vamală în Marea Irlandei, dar detaliile sunt încă de pus la punct.
BREXIT: NO DEAL ESTE ÎNCĂ după colț
Șansele ca Regatul Unit și UE să ajungă de acord asupra tuturor acestor probleme până la 31 decembrie 2020 sunt mici.. Pentru a susține această teză, mulți citează ca exemplu acordul dintre Canada și Uniunea Europeană, ale cărui negocieri au durat nu mai puțin de șapte ani. Michael Bernier, negociatorul șef al UE, a calculat că vor fi necesare cel puțin trei în acest caz. Pentru a înrăutăți lucrurile, există și faptul că negocierile dintre Londra și Bruxelles nu vor începe efectiv la 1 februarie, ci conform Guardian, va trebui să așteptăm chiar și pe 3 martie deoarece Comisia și Consiliul UE vor trebui să aprobe propunerea de mandat de negociere necesară pentru a începe.
Proprio per these motivi, mulți cer deja astăzi ca perioada de tranziție să fie prelungită dincolo de 31 decembrie 2020. Problema este că în urmă cu o lună parlamentul britanic, dominat după alegeri de conservatori, a aprobat o lege la propunerea însuși a premierului Boris Johnson care obligă Downing Street să finalizeze Brexitul până la 31 decembrie „cu orice preț”. Din acest motiv, în ciuda acordului oficial privind deversarea, spectrul unui no-deal și al hard Brexit-ului ulterior rămâne la fel de intens ca întotdeauna.
Atenție însă pentru că mai există și o altă posibilitate (pe lângă aceea ca negocierile să aibă succes în intervalul de timp stabilit, desigur): Westminster ar putea aproba o altă lege, opusă celei din decembrie, care să permită Londrei să ceară o prelungire de timp. Ipoteza paradoxala? Nu prea mult. Brexitul în acești trei ani și jumătate ne-a obișnuit cu totul și opusul tuturor. Ne vedem la episodul următor.
